Monografia comunei

1. Așezare geografică, poziția pe harta României, în zona de contact a Podișului Sucevei cu Câmpia Moldovei cu Masivul reprezentativ Dealu Mare (587 m), pe cursul superior al râului Bahlui, în partea de nord-vest a jud. Iași, pe E58 și 28B, la 75 km de municipiul Iași și respectiv 50 km de Botoșani, pe versantul de răsărit al Dealului Basaraba (421 m), ce coboară în pantă, spre soare răsare, până sub Dealu lui Vodă (313 m) și Coasta Vintilei, ajungând în șes, la Podu lui Contâș, ori de cealaltă parte a drumului de creastă, din cumpăna apelor, ce vine de sus, de la Lespezi și de acolo, de sub Pietrărie, se lasă spre miază noapte, cu satele Fetești și Zagavia, până în sforul apei, de sub Curțile domnești de la Hârlău (1384, Petru I Mușat), Casele mamei noastre, Margareta Mușat, a ctitoriei lui Ștefan cel Mare, 1486, și a Capitalei Moldovei din vremea lui Radu Mihnea și Miron Barnovschi, 1622-1626.
   De acolo, din jos de Muntenii Hârlăului, hotarul moșiei Scobinți coboară pe firul apei până dincolo de podul de la abator, la câteva sute de metri în aval, iar din dreptul spitalului veterinar o taie de-a dreptul spre gara CFR, peste Bahlui, printre gospodăriile Luceac și Dascalache, traversează DN 28B și prin spatele caselor evreiești, construite în 1925, iese în capătul de sud al peronului gării CFR din Hârlău, de unde, trece calea ferată până în colțul clădirii CLF, lăsând în dreapta tarlaua „Petrescu” și șesul „Luciu”, răzbind peste imaș până sus, în Dealul Cireșului, la pământul dr. Georgescu, țintind fără ocolișuri creasta Gradiștei (Grădișteii), peste Coada Gâștii, iar de acolo, hălăduind de o veșnicie peste dealuri pleșuve și văi largi, până în necuprinsa zare.
   Platoul înalt al Sticlăriei, mărginit de Podu de Lut, Humosu, Berezlogi și Zbereni, se întinde maiestos deasupra pădurilor seculare de fag și stejar de la Pârcovaci, cu Schiturile Lacuri și Balș, scânteind în poienile singuratice din dealul Delenilor și a târgului moldovenesc de altă dată, de pe vale, cuprinzând dintr-o privire depărtările, până hăt, în adâncul zărilor, cu salba albastră de lacuri de la Gurguieta, Strâmbu, Contâș, Iazul Nou și Valea Mare, Urechea, și cu drumul bătătorit de cară, lung cât o zi de post, ce șerpuiește peste dealuri și văi, pe deasupra Bădenilor, peste Gradiște, Contâș și Iazu Nou, până la Petroșica și mai departe la Țipău și Borosoaia, în hotarul Plugarilor, tăind moșia comunei în două părți; în stânga steclărenii, feteștenii și zagavenii, iar în dreapta, scobințănii și bădenarii.
   Dar, s-ar cuveni, fie și de aici, de la început, să arătăm că înainte vreme, voievozii își certau coconii domnești cu toiagul pe hotar ca să știe și să țină minte până unde se întindea moșia Moldovei, pildă urmată cu strășnicie și de supușii Măriei-Sale, boieri și răzeși, deopotrivă, și nu ar strica nici în zilele noastre să le amintim celor în drept pe unde se află bornele pământului nostru strămoșesc de la Scobinți.
   Casele din partea de sud-est a orașului Hârlău, de la fosta prăvălie a lui Frida și moara „Țancu”, cu stația PECO și Service auto de astăzi, cu fabrică de cherestea (gaterul) de pe malul Bahluiului ș.a. s-au aflat până în anul 1950 pe teritoriul comunei Bădeni, de altădată, iar astăzi sunt incluse, pe drept, în perimetrul comunei Scobinți.
   Comuna Scobinți se mărginește la nord cu orașul Hârlău și comuna Prăjeni, din jud. Botoșani, la sud cu comunele Ceplenița și Cotnari, la est cu comunele Plugari și Coarnele Caprei, iar la vest cu comuna Sirețel.
   Are o suprafață de 7108 ha și cuprinde satele Scobinți, Fetești, Sticlăria, Bădeni, Zagavia, cu cătunele Rediu și Zvarici, având următoarele coordonate geografice: latitudine 47,38°N și longitudine 26,93°E.
   Forma teritoriului administrativ al comunei este de dreptunghi neregulat cu orientare est-vest (de la Pod de Lut și până la Borosoaia, Plugari), cu o lungime de 37 km și o lățime medie de 5 km, fiind străbătută de DN 28B, pe direcția nord-sud și de calea ferată construită acum o sută de ani!, în perioada 1901-1910, cu haltă în satul Bădeni.
   DJ 281 Hârlău-Lespezi străbate teritoriul comunei pe direcția est-vest, pe o distanță de 16 km și făcea legătura dintre cele două mari căi de comunicație, de pe văile Siret și Bahlui, dintre șleahul mare, Drumul crăiesc sau împărătesc (Roman-Suceava) și Drumul tătărăsc de altădată Ștefănești, Botoșani, Hârlău, Târgu Frumos, Iași, Țuțora.
   Drumurile comunale (DC) 151 Bădeni-Petroșica, în lungime de 20 km (cale de o poștă) și DJ 281 Bădeni-Belcești, 20 km sunt drumuri de câmpie ce străbăteau moșia Bădeni în lungiș și în curmeziș.
   DC 145 pornește de la Curțile domnești din Hârlău, străbate pe vale vechile cătune Zagavia și Fetești, trece crucele Drumului Vintila și primăria veche din vatra satului Scobinți, pe sub Dealul lui Vodă și Balta Stârcioaei, iar prin Buhalnița și Zlodica răzbate la Cotnari, din jos de Paraclis.

2. Aspecte geologice. Structura subsolului o constituie depozitele argilonisipoase, gresii calcaroase, marne cu intercalații subțiri nisipoase. Nisipurile de Sticlăria-Sângeap sunt dispuse peste oolitul de Hârlău, conțin nisipuri cuarțo-litice, se întâlnesc la Sticlăria, în Dealul Sângeap și la izvoarele Buhălnicioarei. Gresia este suprapusă nisipurilor de Sticlăria-Sângeap și are o grosime de 4-5 m și apare la Sângeap la altitudinea de 340 m. Depozitele cuaternare acoperă suprafețe însemnate și apar sub formă de luturi-loessoide pe versanții văilor și pe terasele acestora sau ca formațiuni constituite din nisipuri, prundișuri, argile și luturi.
   Succesiunea de strate nisipoase, nisipo-bolovănoase, de calcare și gresie creează un mediu alcalin calcaros, permeabil, propice culturilor viticole și pomicole, foarte răspândite pe întinderea Coastei de tranziție dintre Podișul Sucevei și Câmpia Moldovei și în mod deosebit în zona Hârlău-Cotnari, cu toate așezările din acest areal.
   Structura solului, compoziția ridicată, în unele zone, a carbonatului de calciu și gradul sporit de radioactivitate a rocilor, apei, aerului ș.a., din această parte marginală a Podișului Sucevei, creează condiții favorabile pentru cultura viței-de-vie, atât de veche și răspândită pe teritoriul comunei Scobinți.

3. Relieful
   „Evoluția și alcătuirea geologică a reliefului din această regiune, ca și întregul ansamblu de condiții și factori care țin de domeniul modelării externe, se reflectă în peisajul geografic al acestui ținut și în special în morfologia sa”.
   Râul Bahlui și întreaga sa rețea hidrografică, precum și procesele de versant au avut un rol deosebit în modelarea și evoluția reliefului din zonă.
   Etapele de formare a văilor Bahluiului și a afluenților săi pot fi reconstituite cu ajutorul teraselor, care au o răspândire foarte mare.
   Astfel, în pliocenul inferior, albia Bahluiului era mult spre est, apoi, treptat-treptat, Bahluiul s-a deplasat spre vest, ca urmare a retragerii lente spre vest a Coastei Dealu Mare și lărgirea depresiunii de contact Hârlău-Cotnari.
   Vârsta reliefului din zona Scobinți este pliocen-cuaternară. Dacă pe rama înaltă din vestul regiunii se poate vorbi de forme de relief mai vechi decât cuaternarul, în zona Depresiunii de contact Hârlău[1]Cotnari (Scobinți fiind la mijlocul distanței), relieful actual a fost sculptat în pliocenul superior și preistocen. (C. Martiniuc, V. Băcăoanu, 1965).
   Altitudinea reliefului diferă de la un sector la altul, ridicându-se în partea înaltă la 421 m în Dealul Basaraba, 408 m în Dealul Sângeap și 313 m în Dealul lui Vodă, pentru ca în depresiunea de contact valoarea medie a altitudinii să fie de cca. 150 m, cu cele mai coborâte cote, de 137 m în șesului Bahluiului, la Hârlău și 120 m la Bădeni. Înclinarea versanților, a formelor de relief, este cuprinsă între 1° și 45°., cu pante mai mici de 5° pe platoul Sângeap-Sticlăria sau de 16-20°, în Dealul lui Vodă, cu suprafețe propice cultivării viței-de-vie.
   Fragmentarea reliefului în zona perimetrului comunei Scobinți are valori mici, ceea ce explică într-o oarecare măsură intensitatea mare a proceselor geomorfologice actuale (V. Băcăuanu, 1973).
   Dispoziția reliefului, orientarea culmilor deluroase înalte este în general paralelă cu direcția râului Bahlui, pe când culmile secundare prezintă o orientare paralelă cu afluenții săi, vest-est.
   Expoziția versanților cu orientare sudică, sud-vestică sau sud[1]estică sub incidența favorabilă a radiațiilor solare determină un aport deosebit de energie calorică și luminoasă, condiționând în sol și la suprafața lui un regim termic și hidric propice dezvoltării pomiculturii și viței-de-vie.
   Forma versanților, în general neregulată, cu convexități și concavități, ogașe și ravene, alunecări vechi sau actuale, cu procese de eroziune de suprafață este favorabilă sau nu culturii viticole, astfel, înlăturarea parțială sau totală a humusului de pe formele convexe ale versanților a dus la depunerea acestuia în formele concave, contribuind la formarea unor soluri cu un potențial fertil sporit.
   Relieful de tip structural este reprezentat în zonă de platforma Sticlăria-Sângeap situată între platoul Berezlogi la vest și Dealul Basaraba la sud-est, cu o suprafață mare, de cca. 6 x 3 km, o adevărată câmpie tabulară, suspendată la peste 400 m altitudine, prezentând pe alocuri unele forme monticulare, cum ar fi Dealul Cetățuia (520 m) în nord.
   Depozitele dure de gresie și calcare situate în partea superioară și de sud-est a acestui platou, cu marginile bine exprimate în relief printr-o cornișă de cca. 2 km în zona Scobinți-Zagavia sunt vizibile de la mare distanță.
   Văile structurale au evoluat în detrimentul interfluviilor învecinate, adâncirea și lărgirea văilor, ca și retragerea versanților au fost favorizate și de alcătuirea petrografică.
   Contactul dintre Podișul Sucevei și Câmpia Moldovei se face prin intermediul unui uluc depresionar, cu altitudinea de 100-120 m și un relief predominant acumulativ reprezentat prin șesuri, terase și coline.
   Cel mai dezvoltat șes este cel al râului Bahlui cu lățimi de 600-1200 m și grosime de 8-10 m, alcătuit predominant din aluviuni nisipoase cu lentile de pietriș, argile și marne.
   Albia minoră prezintă miandre adânci și maluri abrupte cu puternice fenomene de surpări fuzionale determinate de prezența apelor subterane.
   La est de satul Scobinți se află un masiv deluros de un pitoresc aparte (Dealul lui Vodă), de formă aproape conică, exceptând latura dinspre nord-est care coboară ca o trenă lungă până în șesul Camniței.
   Ca geneză el reprezintă un martor de eroziune complet detașat de marea coastă de la vest, dar de care se atașează sub aspect structural și altitudinal. Datorită formei și izolării sale, dealul este puternic fragmentat radiar de organisme torențiale, însoțite de alunecări recente, cauzate de tăierea pădurii și a arboretului care acoperea versantul nord și nord vest.
   De remarcat sunt dealurile joase și colinele de câmpie orientate spre sud și sud-est, ca Dealul Cireș, Gradiște, Robu, paralele cu albia majoră a râului Bahlui, fragmentate între ele de ravene puternic erodate precum cea din Coada Gâștii sau văile cu acumulări hidrografice de la Strâmbu, Contâș și Valea Mare.
   Configurația și orientarea liniilor principale de relief, diferența de altitudine și mai ales dinamica regională și locală a atmosferei, determină specificul climatic al zonei, care la Scobinți prezintă caracterul de tranziție, dintre cel pronunțat continental est-european al Câmpiei Moldovei și cel moderat continental central-european al Podișului Sucevei.
   De asemenea, fragmentarea accentuată a reliefului, energia mare a acestuia și unghiurile formate de razele soarelui cu suprafețele diferit înclinate de relief generează o încălzire diferențiată a aerului de deasupra lor.
   Durata de strălucire a Soarelui (insolația) are la Scobinți valori de 2100 ore /an, cu un maxim în luna mai, de 331,2 h și un minim în luna ianuarie, de 59,1 h.
   Perioada îndelungată de insolație din zonă (din martie și până în octombrie, inclusiv) determină și în perimetrul comunei Scobinți dezvoltarea optimă a viticulturii și pomiculturii.

4. Temperatura medie anuală este de 9°C (la Iași 9,5°C) cu maxima medie în luna iulie (20,3°C) și minima medie în luna ianuarie (–3,9°C). Maxima absolută lunară s-a înregistrat în luna august a anului 2000 (37,5°C), iar minima absolută (–27,3°C) a fost în luna decembrie 2002, rezultând o amplitudine termică absolută ridicată (54,8°C).
   Pe suprafața terenurilor situate la peste 140-150 m temperatura aerului coboară foarte rar în cursul lunilor aprilie-mai și septembrie-octombrie sub zero grade, fapt ce denotă că înghețurile și brumele târzii de primăvară, ca și înghețurile și brumele timpurii de toamnă, afectează rar și cu slabă intensitate culturile agricole.
   Pe văile, versanții și dealurile joase, iarna și în anotimpurile de tranziție se manifestă așa numitele inversiuni termice (înghețuri, brume ș.a.). Cele mai scăzute temperaturi minime, atât în luna aprilie, cât și în luna octombrie, se înregistrează de-a lungul văilor, un fenomen deosebit întâlnindu-se pe Pârlita (în partea de nord a Dealului Vodă, în gura văii dinspre șosea, din marginea satului Scobinți) unde apar curenți de aer foarte reci, care „pârlesc“ viile și pomii fructiferi din acea zonă. Primele înghețuri apar în a doua parte a lunii octombrie, iar ultimele se prelungesc până la sfârșitul lunii aprilie, o excepție petrecându-se în anul 1952, când în noaptea de 21 mai, o brumă groasă a distrus toate culturile sensibile la îngheț. Conform informațiilor obținute de la meteorologul Al. Urdea de la stația Cotnari, numărul zilelor de vară, când temperatura depășește 25°C, este de aproximativ 60 zile anual, cu tendințe de creștere la 68 sau uneori la 92 de zile anual (2003).

5. Precipitațiile atmosferice au o cantitate medie de 550 mm anual, din care 370 mm în perioada de vegetație cu un maxim în luna iunie și un minim în luna martie. Ploile torențiale sunt mai frecvente spre sfârșitul primăverii și în lunile de vară.
   Cea mai mare secetă s-a produs în 1946, urmând după anul secetos din 1945, dar istoria consemnează ani secetoși în 1750, 1815, 1873, 1903, 1907 ș.a.
   Anul 1946 a fost cel mai secetos an din secolul trecut, fenomen datorat deficitului de precipitații, temperaturilor ridicate din timpul verii, cu un număr mare de zile toride, de peste 30°C, nopți tropicale de peste 20°C și o scăzută umezeală a aerului. Recoltele de cereale au fost compromise în totalitate. Foametea și efectele ei au determinat migrarea populației spre alte zone ale țării.
   Cantitățile mari de precipitații s-au produs în 1912 (1014 mm) și în 1969 (812 mm). Ploile sub formă de averse se produc în număr și cu intensitate mică, cea mai mare cantitate de precipitații atmosferice căzute la Scobinți s-a produs în ultima vreme în ziua de 13 iulie 2000, când s-a înregistrat cantitatea de 58,3 mm în 24 h.
   Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este aici de aproximativ 30 anual, primele ninsori producându-se spre sfârșitul lunii octombrie, iar ultimele în luna martie și excepțional în luna aprilie, când cade omătul mieilor.
   Bruma apare uneori în a doua decadă a lunii septembrie și extrem de rar în luna mai. În ultimii ani, cele mai frecvente nopți cu brumă s-au produs în lunile de iarnă, fiind mai intense pe văi și pe versanți de până la 150 m altitudine.
   Numărul nopților în care se produce fenomenul de rouă este de cca. 32 nopți anual, mai frecvent în lunile iunie și septembrie, dar și în lunile august și octombrie. Atât bruma cât și roua au o frecvență mai mare pe văi și pe versanții de mică altitudine, la acestea contribuind procesele de inversiune termică cu mare desfășurare în perioadele de calm atmosferic. Ceața în zona Scobinți are o frecvență moderată (26,4 zile medie anuală) și o intensitate redusă, pe când poleiul înregistrează o apariție foarte redusă.
   Chiciura (poleiul) se produce preponderent în lunile de iarnă și are o frecvență redusă, de 5,1 media anuală.

6. Dinamica atmosferică. Vânturile din arealul Scobinți au anumite caracteristici determinate de frecvența mare a vântuirilor din direcția nord-vest, atât ca valori medii anuale (31,3%), cât și ca valori extreme (71%, în luna februarie 1959) Viteza medie anuală este de 5 m/s. Cea mai mare frecvență a vânturilor de nord-vest se înregistrează în lunile iunie (35,2%), iulie (40,6%) și august (37,2%).
   Vânturile de est și nord-est au o frecvență și viteză mult mai redusă, cu valori de sub 2% și respectiv sub 2 m/s. Crivățul manifestându-se uneori cu intensitate, având influențele sale negative asupra viței-de-vie, a pomilor și a celorlalte culturi agricole.
   Vânturile din nord ca și cele din sud se canalizează mai mult de-a lungul culoarelor depresionare. Crește frecvența vânturilor din sud-est.
   Calmul atmosferic are o valoare medie anuală redusă, de 19%, manifestând o creștere de peste 20-30% în intervalul august-octombrie, cu efecte benefice asupra procesului de maturizare și coacere a strugurilor.

7. Hidrografia. În perimetrul comunei Scobinți, hidrografia se constituie dintr-o rețea densă de ape cu scurgere permanentă sau intermitentă, cu debite modeste și foarte variate în timp, mineralizate, de duritate mijlocie.
   Râul Bahlui, care reprezintă artera hidrografică principală a zonei, izvorăște din partea de nord a Masivului Dealu Mare (din Dealu Tudora) la altitudinea de 500 m și curge pe direcția sud, sud-est, pe o distanță de 110,5 km, până la vărsarea sa în Jijia.
   În sectorul Hârlău-Hodura, Bahluiul curge pe o distanță de 15 km primind afluenți mărunți din partea dreaptă cu numeroase izvoare de coastă, care își au obârșia la marginea Podișului Sucevei, în zona Pârcovaci, Zagavia, Scobinți.
   Caracteristicile rețelei hidrografice se încadrează în regimul ținuturilor cu climat temperat-continental cu nuanță excesivă, cu variații mari de debit și de nivel în întreaga perioadă a anului, îngheț îndelungat iarna și cu ape foarte mici în cea mai mare parte a verii și toamnei (I. Gugiuman, 1977).
   Primele măsurători hidrologice din zonă ale râului Bahlui s-au efectuat la 9 oct.1946, la postul hidrologic Bădeni-Hârlău.
   Scurgerea apei în bazinul hidrografic al râului Bahlui de pe teritoriul comunei Scobinți, exprimă cel mai bine caracteristicile climatice și hidrologice locale. Alimentarea se face preponderent din surse de suprafață, reprezentate de apa ploilor și din topirea zăpezilor, dar și din surse subterane.
   Apele subterane reprezintă doar 10% din ponderea de alimentare a râului Bahlui, dar au o caracteristică importantă prin faptul că au o scurgere permanentă și continuă.
   De remarcat este faptul că apele subterane de adâncime, acumulate în depozite sedimentare nesecționate de valea Bahluiului sau a afluenților săi, au o duritate mare, sunt hipotermale (32°C) cu mineralizare ridicată și caracter ascensional (M. Pantazică, 1974).
   Apele subterane libere sunt reprezentate printr-un sistem de pânze acvifere dispuse etajat și orientate stratigrafic. Alimentarea se face din precipitații, iar rezerva de apă subterană este legată de prezența podișului, care joacă un rol de regulator și de orientare a apelor către pânzele subterane (N. Barbu, N. Bucur, 1954).
   Cele mai bogate în apă potabilă sunt straturile acvifere de la baza orizonturilor de gresii, calcare și nisipuri oolitice ale platourilor înalte din zonă, care apar la suprafață sub formă de izvoare puternice și cu debit constant pe versantul estic și sud-estic al Dealului Basaraba și în general de-a lungul coastei Zagavia, Fetești, Scobinți.
   Multe dintre aceste izvoare au fost folosite pentru irigarea terenurilor, pentru amenajări piscicole sau pentru alimentarea cu apă a localităților din comună.
   Se cuvine să consemnăm descoperirea pe teritoriul satului Scobinți, în grădina cetățeanului Mihai Pintilie, a unor conducte de ceramică cu un diametru mare, de 100 și 180 mm folosite la alimentarea cu apă a vechilor conace boierești, ale lui Ureche sau Cantacuzino, de la Ceplenița și Bădeni, ori conductele de țeavă zincată care transportau apa de sub Basaraba la curțile boierilor Hristache Zarifopol de la Ceplenița sau ale boierului Gh. M. Barbu de la Scobinți.
   Anul acesta s-a împlinit o sută de ani de la inaugurarea căii ferate Podu Iloaei-Hârlău, iar pentru alimentarea cu apă a locomotivelor cu abur, în perioada 1901-1910 a fost captat un izvor puternic, în partea de nord a Dealului Basaraba, în marginea șoselei Bădeni-Lespezi, deasupra satului Fetești, în locul numit „La Cazan” și a fost montată pe curba de nivel, de-a lungul satului Zagavia, o conductă cu capacitate mare de transport, traversând albia Bahluiului și ajungând până la depoul CFR din Hârlău.
   De asemenea, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, apa de sub Basaraba a fost captată în bazine speciale și dirijată pe trasee separate, de o parte și de alta a Dealului Vodă, spre sectoarele zootehnice ale CAP Scobinți, Ceplenița sau ale fermelor viticole din zonă.
   Tot în acea perioadă a fost realizată aducțiunea cu apă a sectorului zootehnic al CAP Scobinți din „Șes Bădeni” iar I.C.I.L Hârlău a captat în satul Sticlăria un izvor cu debit bogat și apă de foarte bună calitate, transportată pe conducte de capacitate pe o distanță de aproape zece km.
   Merită totodată să evidențiem efortul depus, în ultima perioadă, de autoritățile locale pentru alimentarea cu apă a satelor Fetești, Zagavia, Bădeni și Scobinți, precum și amenajarea adăpătorilor pentru animale de pe islazurile comunei și igienizarea fântânilor din satele componente.
   Nu putem trece cu vederea nici fântânile din câmp, din Dealul Cireșului, de pe Gradiște, din Valea Rusului ori de pe Robu sau Perișor, cu colacii de piatră, ciopliți dintr-o bucată și cu treucuțele de lemn înfipte într-un capăt de prăștină, cu care drumeții își potolesc setea în zilele toride de vară.
   Multitudinea de izvoare de sub Basaraba și debitele lor sporite au determinat locuitorii satelor noastre, încă din cele mai vechi timpuri, să stăvilească pâraiele în iazuri cu luciuri de ape de doar câțiva ari, populându-le cu pește, din satul Fetești, de la Scripcaru, Ropceanu, Cuibuș ș.a., ori din Satul Zagavia, de la moș Neculai Cotiugă, sau ale familiei Pârpâriță, Gagea și Fedeleș, din satul Scobinți, folosite la răcirea serpentinelor de la căldările de făcut rachiu.
   Fabrica de spirt din capul satului Fetești, de sub pădure, de la Velniță, era o mare consumatoare de apă și își avea heleșteul zăgăzuit din sus de zidirile de piatră în care forfoteau necontenit cazanele uriașe de alamă.
   La Sticlăria, din păcate, numai o mică parte din apa izvorului de la „Căsăpoaia” era folosită la velnița din sat, iar restul se risipește, din păcate, și astăzi pe gârlă la vale.
   Boierul Barbu avea amenajată o baltă de pește în hotarul moșiei, de la Scobinți, iar Stârcioaia, jupâneasa spătarului I.
   Stârcea a izit apa într-o baltă sub Dealul lui Vodă, care îi poartă numele.
   Acumulările de ape de la Rugeasca și Cojocaru (Ponor) au o vechime de peste șaizeci de ani și erau folosite de către lipovenii veniți de la Tg. Frumos pentru irigarea culturilor de legume de pe Coasta Vintilei ori de pe moșia satului Fetești.
   Amenajări hidrografice străvechi de la Gurguieta, Urechea (a lui Nestor Ureche, sec. XVII), Strâmbu, Contâș, Valea Mare, Iazu Nou ș.a. înconjoară ca o salbă de argint Curtea Domnească de la Hârlău, fiind nu numai o bogată sursă de pește, dar, la vremuri de restriște, era și pavăză de netrecut în calea năvălitorilor care cutezau să năzuiască spre inima Moldovei.

8. Vegetația. Pe teritoriul comunei Scobinți se întâlnesc formații vegetale și elemente floristice specifice pădurilor de foioase și silvostepelor continentale.
   În trecut pădurile ocupau o suprafață întinsă din teritoriul comunei, dar prin defrișări, siliști și slobozii, acestea au devenit terenuri agricole. De remarcat tăierile abuzive din ultima perioadă, care au influențe nefaste asupra climatului din zonă.
   Codrii merei (pădurile masive) de altădată au dispărut, rămânând anumite suprafețe din Pădurea Statului, Pădurea lui Barbu (Crețu), Căldărușa, Epitropia Sf. Spiridon ș.a.
   În pădurile de foioase care acoperă dealurile mai înalte, domină fagul, stejarul, gorunul, carpenul, iar pe măsură ce altitudinea coboară, se întâlnește paltinul, arțarul, frasinul, teiul, ulmul, salcâmul, cireșul sălbatec și alte specii, arbuști ca alunul, cornul, sângerul, păducelul, mărul pădureț, porumbarul, măceșul, socul ș.a.
   Sunt apreciate ciupercile și bureții comestibili care cresc în pădurile din apropiere: hribi, râșcovi, zbârciogi, opintici, pânișoare, plopăncuțe, gălbiori ș.a.
   Vegetația ierboasă este reprezentată de firuță, umbra iepurelui, curpenul de pădure, laptele câinelui, iedera, vița sălbatecă, bozul, ș.a.
   Nu lipsesc lăcrămioarele, toporașii, brândușele, ghioceii, viorelele, brebeneii, grâușorul, ciuboțica cucului, mierea ursului etc. și numeroase alte plante medicinale ca romanița, patlagina, lumânărica, urda vacii, scaiul voinicesc, coada calului, barba ursului, spânzul, măcrișul, cicoarea, coada șoricelului, traista ciobanului, sunătoarea ș.a.
   Pe pajiști și terenuri agricole, pe lângă arbuști, cresc multe plante ierboase specifice silvostepei Podișului Sucevei: pir, păiuș, firuță, trifoi sălbatec, sparcetă, măzăriche, sânziene, sulfină, pojarniță, negară, ș.a. precum și buruieni care cresc pe pășuni și în culturile agricole, știrița, troscotul, urda vacii, pelinul, pelinița, scaiul, mohorul, holera, pălămida, neghina, cimbrișorul, turița, lăptiuga ș.a.
   Pe șesuri și în zonele cu exces de umiditate, pe lângă plantele coborâte din silvostepă, se întâlnește rogozul, pipirigul, papura, stufărișul și cresc plopul, salcia, oțătarul ș.a.

9. Fauna (lumea animalelor sălbatice) a fost bogată în perioada anilor trecuți, dar vânatul nechibzuit, folosirea insecticidelor și a altor chimicale au influențat nefavorabil creșterea și înmulțirea viețuitoarelor.
   Animalele sălbatice și păsările care trăiesc în arealul comunei Scobinți se grupează după zonarea învelișului vegetal, astfel: în păduri trăiesc mistreții, căprioara, cerbul, vulpea, lupul, bursucul, diverși șoareci de pădure, iar dintre păsări se întâlnesc: corbul, gaița, ciocănitoarea, dumbrăvencele, graurii ș.a. iar la marginea pădurii și în silvostepă trăiesc privighetori, pițigoi, mierle, codobaturi, huhurezi, cuci, pupeze, ciori, stăncuțe, cucuvaie, bufnițe, uli, vrăbii ș.a.
   Dintre reptile există: șopârle, șerpi de pădure, gușteri, salamandre ș.a.
   În silvostepă și în șesul Bahluiului trăiesc popândăi, hârciogi, șoareci de câmp, iepuri, lupi, vulpi, prepelițe, sitari, ciocârlii, prigori, ciori, vrăbii, cârtițe, burateci, broaște, berze, rândunele ș.a. Dintre insecte abundă albinele, greierii, cărăbușii de mai ș.a.
   În apa iazurilor de pe teritoriul comunei cresc diferite specii de pești: crap, caras, lin, fitofag, porcușori, raci, chișcari (pe cale de dispariție), șerpi de apă, broaște țestoase, lipitori, salamandre ș.a.

10. Învelișul de sol. Datorită întrepătrunderii condițiilor naturale din stepa Câmpiei Moldovei cu cele de pădure, specifice unității Dealul Mare-Hârlău, în zona noastră se întâlnesc două complexe pedologice: complexul solurilor cernoziomice și complexul solurilor podzolice.
    Cernoziomurile sunt soluri formate pe depozite nisipo-pietroase[1]lutoase, dispuse pe placa de gresie calcaroasă, grosimea lor depinzând de gradul de înclinare a pantei. Solurile cernoziomice și cele cenușii sunt foarte valoroase pentru cultura pomilor și a viței-de-vie, ocupând o pondere însemnată din suprafața agricolă a comunei Scobinți, folosite până nu demult pentru plantarea livezilor de pruni, cireși, vișini, meri, nuci ș.a.
    Prin aplicarea Legii din 1991, de retrocedare a terenurilor agricole vechilor proprietari, suprafețe întinse de vii și livezi au fost defrișate, semănate cu porumb sau rămase pârloagă, precum s-a întâmplat cu viile de sub Dealu lui Vodă ori cu livezile compacte din Coasta Vintilei, din Loturi sau din altă parte.
    De asemenea, terenurile aflate în apropierea căilor de comunicație au fost folosite pentru amplasarea de locuințe, diminuând simțitor suprafața de teren arabil.
    Solurile cernoziomice argilo-iluviale se întâlnesc în partea de est și sud-est a comunei, fiind cultivate cu cereale sau plante tehnice, rămânând și aici, an de an, multe suprafețe de teren nefolosit, situație determinată de costurile exagerat de mari ale lucrărilor agricole, de lipsa mijloacelor financiare a micilor proprietari de pământ, de absența unui sistem eficient de achiziționare a produselor agricole de la gospodăriile populației ș.a.
    În șesul Bahluiului și a principalilor săi afluenți sunt soluri iluviale și de lăcoviște, cultivate cu legume și zarzavaturi, irigate cu apa râurilor și iazurilor din apropiere.
    Solurile sărăturoase au o mică răspândire, întâlnindu-se pe Dealu Cireșului, la Iazul Nou, pe islazul din Valea Rusului ș.a.

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII VIEȚII OMENEȘTI PE TERITORIUL COMUNEI SCOBINȚI
Cadrul geografic bogăția solului și subsolului, întinderile de păduri și locurile de pășune ș.a. au favorizat întemeierea și dezvoltarea unor așezări omenești pe actualul teritoriu al comunei Scobinți din cele mai îndepărtate timpuri. Descoperirile arheologice întâmplătoare atestă prezența omului pe aceste meleaguri încă din epoca paleolitică.
Cultura Cucuteni, fazele A și B, este atestată prin materiale ceramice și elemente de plastică antropomorfă, grâu carbonizat, ceramică pictată, figurine zoomorfe, amulete, fuseole ș.a. descoperite în satele Scobinți, Sticlăria și Bădeni.
Vechimea așezărilor este dovedită și de existența în zonă a mai multor cetăți geto-dacice din Dealu Vodă, Basaraba, Gradiște (Grădiște) sau cele de Ceplenița, Zlodica sau de pe Cătălina. Din totalul de 33 cetăți dacice identificate de specialiști pe teritoriul actual al județului Iași, șase dintre acestea se află în jurul Dealului Vodă.
Amplasarea satelor în apropierea Curții domnești de la Hărlău, asimilate ca sate domnești, din ocolul Curții domnești, a influențat în mod deosebit dezvoltarea acestor așezări. (În anul 1541, voievodul Petru Rareș îi oferă ca dar de nuntă fiicei sale, domniței Maria, satul Fetești și șapte fălci de vie din Dealu lui Vodă !)
Intensificarea relațiilor de schimb dintre populația locală și lumea romană se poate constata și prin prezența tezaurelor și monedelor descoperite izolat pe teritoriul comunei Scobinți.
În Repertoriul Arheologic al județului Iași, autori Vasile Chirica și Marcel Tanasachi, se consemnează următoarele:
LXVII. 1. Scobinți, sat-comună (1968). Vezi Dealul lui Vodă, Zvarici.
La 25.VI.1589, Petru Șchiopul întărește sate în țarina Scobinților, iar la 1665, Duca-vodă dăruiește satul Scobinți. DIR, XVI,III, p.436; Cronica Cotnarilor, p.248.
LXVII.1.A. Dealul Basaraba (1).Pe ogoarele de la poala nordică a dealului Basaraba, spre pârâu, s-au descoperit fragmente ceramice, topoare de piatră și resturi de locuințe tip Cucuteni, precum și alte materiale ceramice din sec. XVI-XVII. Așezarea a fost descoperită în 1910 de către prof. univ. Costache Fedeleș.
În acest punct este semnalată și o cetate geto-dacică, cu sistem de apărare.
Cercetare N. Zaharia,1956; A.C. Florescu,1969
A.C. Florescu, CI (S.N.), II, 1971, P. 104;Așezări, p. 215.
LXVII.1.B. La Lutărie (2). În malurile lutăriei din marginea de SV a satului, la adâncimea de 0,35 cm s-au descoperit materiale ceramice Horodiștea - Erbiceni. Cercetare N. Zaharia ,1956.
Așezări, p.215.
LXVII.1.C. Dealul lui Vodă (3). Pe panta de SV a Dealului lui Vodă situat în partea de est a satului, având latura de NV înaltă de 50- 60 m, și cea de E în formă de podiș, orientat spre Ceplenița, s-au descoperit câteva fragmente ceramice din sec. IV e.n. și XV-XVI.
Aici este semnalată și o cetate geto-dacică, cu sistem de apărare.
La 1971 se preciza că platforma dealului, numit și Măgură, avea suprafața de 3000 de stânjeni și înălțimea de 1500 stânjeni, iar mai târziu s-a presupus că Ștefan cel Mare ar fi avut aici curte domnească.
În 1920 s-a descoperit o situlă fără atașe și torți, de proveniență romană, datată în sec. II-I î.e.n., iar în 1921, I. Bălănescu a găsit un vas 29 (oală) plin cu oase sfărâmate, printre care se afla o lamă de pumnal și fragmente dintr-o brățară, predate la Muzeul de Antichități din Iași.
Cercetare N. Zaharia,1966.
Rsp. Chest. Odobescu ,V, p. 368-369; Chiriță, Dicționar Iași, p.252; Dosar Muz. Antichități Iași, 10/1921; A.C. Florescu, CI (S.N.), II,1971, p. 104; Așezări, p.215; S.Sanie, Civilizația, p. 60.
LXVII.1.D. Marginea de SV a satului Zvarici(4). Pe dealul din spatele satului, în marginea de SV, așezate cu fragmente ceramice,din sec. XVIII. Cercetare V.Chirica, 1983.P.270.
LXVII.2. Bădeni, sat, com. Scobinți (1968). Satul este menționat la 1598-1599.
DIR, XVI, IV, p.185.
LXVII.2.A. Dealul Vișinului (5). La circa 500-600m SV de Movila Grădiștei, pe pantele hârtopite ale dealului Vișinului, s-au descoperit câteva lame întregi și fragmentare, puternic patinate, din silex albăstrui sau brun, precum și patru răzuitoare, dintre care unul este lucrat dintr-o rocă silicioasă, menilitică. Printre retușele abrupte, două lame aparțin tipului ”à dos”. Tot aici s-a găsit ceramică Cucuteni A și din sec. III-II î.e.n., cu un fragment de tip bastarnic; unei locuiri din sec. II-IV e.n. îi aparține și fragmentul de amforă romană.
În Col. IIA-Iași se află: un gratoar „cu bot” pe așchie mijlocie, retușată și cu creastă, două lame mijlocii fragmentare neretușate (inv. 606-607).
Cercetare N.Zaharia,1953; V.Chirica, M. Tanasachi,1983.p.268.
N. Zaharia, SCIV, 6, 1955,1-2, P. 290; idem, Arh. Mold.,I,1961,p.28; Așezări, p.168.
LXVII.2.B. Movila Grădiștei (6).La 3 km de sat, din jurul movilei numită Grădiște, situată pe marginea podișului, s-au cules fragmente ceramice Precucuteni, din sec. IV e.n. și sec XVII. S-au mai găsit două topoare fragmentare, plate, din marnă silicioasă, reutilizate și mai târziu, precum și o mărgică din calcedonie. Unele materiale arheologice au fost datate în paleoliticul superior, sau considerate ca aparținând culturii ceramicii liniare.
Cercetare, N.Zaharia, 1953-1954.
N.Zaharia, SCIV, 6.1955 1-2, p.290; idem SCIV,6, 1955, 3-4, p. 900; Eug. Comșa, Dacia, N.S., III, 1959, p.44; N.Zaharia, Arh. Mold, I, 1961, p. 28; Așezări, p.168.
LXVII.2.C. Râpa Strâmbului (7). La circa 6 km N de Bădeni, pe muchia râpoasă a podișului Gurguieți (Dealul Grădiștea), în dreptul iazului Strâmbu, a fost identificată o întinsă așezare Cucuteni A, cu ceramică destul de corodată, alături de care s-a mai descoperit un 30 fragment de topor plat din marnă silicioasă, precum și o figurină antropomorfă fragmentară, prevăzută cu un suport plat. Anterior, această așezare a fost localizată pe Dealul Vișinului (Dealul Țelina).
La circa 200 m N de acest punct, în lungul și la baza dealului, până aproape de malurile iazului Strâmbu, s-au descoperit fragmente ceramice din feudalismul dezvoltat.
Cercetare N. Zaharia,1953.
N. Zaharia, SCIV,6, 1955, 1-2, P. 290; Așezări, p.168.
LXVII.2.D. Tarlaua Țelina(8). La circa 1 km E de sat, pe un mic podiș, în perimetrul unei movile, s-a găsit ceramică La Tène, o monedă din sec XVI și un fragment de craniu uman.
Cercetare, V. Chirica, M. Tanasachi, 1983. p. 269.
LXVII.3. Fetești, sat, com. Scobinți (1968).
La 1626, când Radu-voievod întărește satul Bădeni, se arată hotarul său spre Fetești.
AII AI, XII, 1975, p. 241.
LXVII.4. Sticlăria, sat, com. Scobinți (1968). Satul este înființat la 1774.
Dimitriev, Recensământul, II, p. 230-231.
LXVII.4.A. Holm (necartat). Pe platforma Dealului Mare (Dealul Holm) s-au găsit așchii și lame microlitice din silex patinat, din paleoliticul superior final. Cercetare N.Zaharia, 1954.
Așezări, p. 219.
LXVII.5. Zagavia, sat, com. Scobinți (1968). Este posibil ca satul să se fi întemeiat în jurul schitului construit înainte de 1624. Stoicescu, Repertoriul, p.933.
LXVII.6. Descoperiri izolate (necartate).
A. La V. de satul Sticlăria, pe dealul Dumbrava Sihăstriei au fost descoperite piese de silex, paleolitice.
V. Tufescu, BSRG, LVI, 1937, p.166, n.1.
B. În vatra satului Bădeni, la săparea unei pivnițe, s-au descoperit „grămezi de oase de umane”.
Rsp. Chest. Odobescu,V, p. 368-369.
C. Zvarici. În 1957 a fost descoperit un tezaur monetar, din care s-au recuperat 21 de monede de argint de la Petru Mușat (1388).
D. Mitrea, Dacia, N.S., XXI, 1977, P.381; Traian Bița, BSNR, LXX-LXXIV (1976-1980), 124-128, 1981, p. 305-315.
LXVII.7. Movile (9-10).
A. La circa 3 km de satul Bădeni se află o movilă cu h.=2m și d.=25-30 m (10).Vezi LXVII. 2. D.
LXVII.8. Informații documentare.
A. Cureni, fost sat din com. Scobinți, menționat la 20.V.1634. DRH, XXII, P. 155, 376.
B. Dealul lui Vodă, altă denumire a satului Scobinți.
La 1665 se menționează satul Scobinți „care acum se numește Dealul lui Vodă”.
Cronica Cotnarilor, p.248.
C. Moara de Vânt, sat mic în fosta com.Bădeni, probabil în com. Scobinți.
Frunzescu, Dicționar, p.300.
D. Zvarici, cătun format din câteva case, contopit la Scobinți.
Cercetare V.Chirica, 1983.
LXVII. Harta comunei Scobinți: 1. Dealul Basaraba; 2. La Lutărie; 3. Dealul lui Vodă; 4. Marginea de SV a satului Zvarici; 5. Dealul Vișinului; 6. Movila Grădiștei; 7. Râpa Strîmbului; 8. Tarlaua Țelina; 9-10. movile. Necartate: LXVII.4A; LXVII.6.

NUMELE LOCALITĂȚILOR
Scobinți: sat, din comuna Bădeni, Plasa. Bahluiului, situat la poalele Dealului Vodă, în partea dreaptă a râului Bahluiu, pe o suprafață de 530 ha și cu o populație de 155 fam. sau 705 suflete. Este reședința comunei, are o biserică făcută la 1850 de fostul proprietar Pașcanu; o școală înființată în 1859, frecventată de 53 elevi, cu un local bun și o moară de aburi.
Numărul vitelor e de 946 capete, din care: 411 v.m.c. 49 cai, 321 oi și 165 râmători. (1880).
Din Toponimia Românească, autor Iorgu Iordan, Ed.Acad. R.P.R. 1963, am consemnat următoarele: Scobâlțeni (Iași): acest toponim este, cred, un derivat „local” de la Scobinți, nume de sat (Hârlău) (n-l sub influența disimilatoare a lui ț și n următori). Ar putea avea însă drept temă un nume personal, Scobâlțu (sau Scobâlțea); cf. rus. Skobeltsân, scoabă, pan Skobie, nobil polonez, configurația terenului scobit de sub Dealu lui Vodă, despre care legenda spune că a fost ridicat de prizonierii tătari și era folosit ca loc de observație pentru străjeri, de unde se dădea șfară în țară, ziua cu fum și noaptea cu foc. Bătrânii spun că în vârful dealului se afla un ulm secular care a dăinuit până pe la începutul veacului trecut.
Satul Scobinți exista în secolul al XVI-lea și avea vii întinse în țarnă, pe Dealul Porcului. La 15 septembrie 1587, uriadnicul, șoltuzul și pârgarii din Hârlău erau martori la cumpărarea de către Nistor Ureche a patru fălci de vie cu suma de 1700 de zloți tătărăști, o sumă destul de mare pentru acele vremuri, dovadă a valorii deosebite a acelor vii. Cumpărătura va fi întărită la 25 iunie 1589 de vv Petru Șchiopul. (I. Caproșu, Documente moldovenești din sec. XV și XVI, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol, Iași, IV, 1967, p. 208-210) și Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, XXI, Iași, 1929, p.122-123.
Satul Scobinți a fost dintru început sub stăpânire domnească și ascultător de ocolul târgului Hârlău până la 27 martie 1635, când vv. Vasile Lupu îl dăruiește finului său, Pătrașco Ciogolea, pârcălab de Hotin și cumnatului acestuia Simion Țâra, fost vornic.
Deși viile de la Scobinți erau în cele timpuri întinse și vestite, satul este arareori consemnat în doproasele vremii (secolele XVII și XVIII), proprietarii moșiei neavând litigii de hotar cu vecinii. Singura îndreptare a hotarului dintre Scobinți și Ceplenița s-a făcut în anul 1802.
În 1665, Duca vodă întărește satul Scobinți, care acum se numește Dealul lui Vodă, lui Pavel Contâș, al treilea logofăt.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, vornicul Ștefan Pilat stăpânea părți din moșia Scobinți și Dealul lui Vodă, dar pe care fiii săi le-au pierdut în favoarea Mănăstirii Sucevița, stare de fapt întărită de domnie la 8 ian. 1757.
Moșia Scobinți ajunge apoi în stăpânirea Cantacuzinilor, împreună cu moșiile Buhalnița, Ceplenița, Vărbăuți, Bădeni, Fetești și alte sate, toate într-un hotar. (Arhivele Naționale Iași, Spiridonie, LIV/41 - 20 oct. 1802- 12 moșii ale logofătului Iordache Canta(cuzino), toate într-un hotar). În anii 1772-1774, Scobinții erau ai vistiernicului 33 Ioniță Cantacuzino. Satul era destul de mare, cu 239 liude (contribuabili) dintre care 17 bejenari și nouă mazili.
La 25 martie 1784, Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan Cantacuzino, care moștenise Scobinții, face un schimb de proprietăți cu fratele său Iordache, dându-i lui această moșie. Douăzeci de ani mai târziu, în 1803, la Scobinți erau 166 de liuzi iar în 1816 doar 84 de contribuabili.
Sub stăpânirea spătarului Mihalache Cantacuzino, moșia Scobinți face trup cu moșia Ceplenița, astfel, fiul cronicarului Grigore Ureche, Vasile Ureche, vinde la 1 mai 1669 paharnicului Pașcu (Lupașcu) Buhuș, moșiile Ceplenița, Buhalnița, Vitejăni (Sticlăria ot Vârtejăni), Roșcani și Vărbăuți, toate într-un hotar.
Prin moșteniri, înzestrări și răscumpărări, moșia Ceplenița, cu toate cotunele sale, Buhalnița, Scobinți și Bădeni, ajunge în stăpânirea vv. Gheorghe Duca, ginerele Doamnei Dafina și soțul Anastasiei Buhuș, apoi a domniței Ileana și a soțului ei, logofătul Nicolae Costin, a Saftei, văduva spătarului Lupașco Buhuș, iar în cele din urmă, în 1718, Toderașcu Palade devine proprietarul acestei moșii.
La 20 mai 1753, egumenul Ghedeon a dăruit moșia Ceplenița nepoatei sale Ileana, de la care proprietățile vor trece în 1772-1774 la Constantin Cantacuzino, ajung la fiul acestuia, vel logofătul Iordache Cantacuzino, moștenit de fiul său Gheorghe (Iordache), vistiernic, și apoi, în anii 1832-1853 moșia Ceplenița, cu cotunele mai sus pomenite, va intra în stăpânirea spătarului Mihalache Cantacuzino. (Pentru proprietatea spătarului din anii 1845-1853, vezi Epitropia generală a Casei Spitalelor Sfântului Spiridon din Iași, 1824-1948. Inventar arhivistic, București, 1971, nr.168).
În vremea stăpânirii sale, spătarul Mihalache Cantacuzino va repara vechile construcții de la Ceplenița și va dura altele noi, izvodind pe locul vechilor bisericuțe de lemn din satele Bădeni, Scobinți și Buhalnița, ctitorii trainice din piatră.
Din binecuvântate pricini, biserica din Scobinți, pornită din temelii mare cât o catedrală, a fost ridicată în anul 1850 până sub bolți, rămânând după moartea ctitorului în seama sătenilor să ducă zidirea de istov.
„Locul de hrană al locuitorilor din Scobinți era de mijloc, iar alișverișul consta în lucrarea viilor, cum se constata în 1816. În anul 1830 la Scobinți sunt consemnate cele mai întinse suprafețe cu vie din toată podgoria, după cele de la Cotnari: 198 pogoane ale locuitorilor și 80 pogoane boierești”.
Dealul lui Vodă a fost un sat întemeiat de slujitorii viilor mănăstirești în jurul schitului cu același nume, atestat în partea de sud-vest a dealului, în locul numit În Țarnă, sat care a dispărut la fel de misterios precum s-a înființat.
Numele arată o proprietate domnească din secolul al XV-lea. În veacul al XVII-lea satul Dealul lui Vodă sau Dealul Domnesc exista deja, vv. Moise Movilă dăruind jumătate de sat lui Pătrașco Ciogolea, pentru trei sute de taleri dăruiți domniei pentru nevoile țării, pentru ca mai apoi, vv. Vasile Lupu să întărească pârcălabului Ciogolea, la 27 martie 1635, șase fălci de vie La Șură, „care se cheamă Clinul Solunețului”, în Dealul Domnesc și jumătate din satul care este în acel Deal Domnesc”.
Locuitorii de aici erau martori în 1663 la grănițuirea unor pământuri, iar în 1666 satul Dealul lui Vodă era menționat ca vecin cu Fetești. În 1742, în satul Dealul lui Vodă se făcea o cercetare pentru niște stupi furați, așezarea fiind menționată ca siliște în mijlocul podgoriei. Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, satul Dealul lui Vodă nu mai apare consemnat în documentele vremii, deoarece a fost înglobat în Scobinți.
Botul dealului de la extremitatea dinspre șesul Bahluiului se numește Camniță (Camenița) numele vestit al cetății de dincolo de Nistru, din Podolia, oponenta cetății Hotin din Bucovina, toponim slav care echivalează cu Pietrosul, nume dat de rutenii care au populat satele vecine Buhainți, Scobinți, Ceaplinți. Aici se află plantațiile Fermei viticole Dealul lui Vodă, de pe teritoriul comunei Scobinți, a Podgoriei Cotnari, cu viile cele mai renumite din zonă, excelând soiurile Fetească Albă și Frâncușă.
Tradiția locală atribuie începutul viilor din Dealul lui Vodă, Măriei-Sale, Ștefan cel Mare, dar includerea moșiei Scobinți în ocolul Curții domnești este cu mult mai veche, fără a putea identifica pe acel vodă din sintagma toponimică Dealul lui Vodă, arătând însă interesul 35 manifestat de-a lungul timpului de către voievozii și boierii țării pentru acest loc binecuvântat. Astfel, Eremia Moghilă dăruia lui Gheorghe starostele și lui Mănăilă, pârcălab de Soroca, trei fălci de vie în Dealul Voievodului.
Vătafii de vieri și vierii de la viile domnești de la Hârlău sunt amintiți într-un zapis de la 24 aprilie 1606, iar Radu Mihnea voievod poruncea la 3 ianuarie 1625 șoltuzului și pârgarilor de la Cotnari (târg la acea vreme) și dregătorilor de la Hârlău să lase în pace cramele Mănăstirii Neamțului, „din dealul domniei mele” și de la Hârlău. „Viile domniei mele” din locul numit La Șură, cu care Ștefan vodă Lupu miluia pe marele postelnic Andronic la 12 ianuarie 1661, erau tot în Dealul lui Vodă. (DIR,A,XVII,1, p. 312, nr. 412. Mănăstirea Neamțului avea aceleași crame, pivnițe și patru fălci de vie și o sută treizeci și cinci de ani mai târziu, în anul 1756).
Tot aici, La Șură, loc numit și Clinul Solunețului, care este deal domnesc, pârcălabul de Hotin, Pătrașco Ciogolea avea șase fălci de vie în 1635. Acestea sunt viile care îi reveniseră în urma împărțirii cu nepoții săi a averii rămase de la Dan hatmanul, carele mai înainte fusese ale lui Cozma Șarpe și Glăvan vistiernicul.
Din viile „noastre domnești” de la Cotnari, Constantin Mavrocordat dăruia prin testament Mănăstirii Sfântului Mormânt de la Ierusalim câte 120 de vedre anual, în vase domnești, care trebuiau să ajungă la egumenul Mănăstirii Bârnova.
„Alături de viile aflate în stăpânirea domniei, consemnează Podgoria Cotnarilor, pe Dealul lui Vodă au fost plantate și alte vii boierești. Primele atestări ale toponimului Dealul lui Vodă se află înscrise în privilegii domnești pentru mănăstiri și boieri. Astfel, la 15 iunie 1551, Ștefan Rareș voievod, dăruiește episcopului de Rădăuți patru fălci și jumătate de vie în Dealul Voievodului, vii care fuseseră confiscate de la spătarul Iurie pentru „hiclenie”.
La 20 aprilie 1554, Alexandru Lăpușneanu întărea logofătului Ion Moghilă 12 fălci de vie în Dealul Domnului, dinspre Ceaplinți (între acestea se aflau și cele trei fălci de vie primite de domnița Maria, fiica lui Petru Rareș, în 1541, ca dar de nuntă, împreună și cu satul Fetești), iar la 31 martie 1555 confirma lui Dan, portar de Suceava, cinci fălci de vie pe care le avea de la socrul său, Glăvan vistiernicul, și alte 12 fălci, foste ale postelnicului Cozma Șarpe, toate aflate pe Dealul Voievodului. (în înscrisurile vremii Dealul lui Vodă apare și sub numele de Dealul Voievodului, Dealul Domnului, Dealul Domnesc sau chiar „muntele domnesc”).
Odochia, fiica lui Luca Arbore, a avut pe acest deal o vie, dată fiicei și ginerelui ei, Avram Banilovschi, diac de pe Bănila.
În secolele XVI și XVIII sunt atestate în Dealul lui Vodă numai vii mănăstirești și ale unor boieri însemnați. Astfel, aveau suprafețe destul de mari de pământ (până la șase fălci), dăruite sau cumpărate, mănăstirile Humorul, Vatoped din Muntele Athos, Pobrata (Sf. Nicolae din Poiană), Neamțul, Sf. Sava din Iași, Ocna și Mitropolia din Suceava, care va transmite dania către Mănăstirea Secul, aceasta având deja în Dealul lui Vodă patru fălci de vie dăruite de mitropolitul Varlaam. În promontorio Principis (lat.), adică în Dealul lui Vodă, biserica catolică din Suceava avea pe trei iugăre (un iugăr = 0,58 ha) de vie, cramă și pivniță (cellarius), în 1648.
Boierii care le făcuseră daniile erau marele logofăt Golăi, Lupașco Bucium, Miron Costin, Toma Cantacuzino și alții. Mai sunt menționați ca proprietari de vii: Nechita, nepotul lui Petrică portarul, copiii lui Mihi ceașnic și nepoții lui Vlad pârcălab, feciorii lui Isac Udre și ai lui Pătrașco Udrea, copiii lui Cosma din Hârlău, strănepoții marelui vistiernic Glăvan și ai marelui postelnic Cosma Șarpe, logofătul Ghenghea, urmașii săi și un Lențea bătrânul, Dumitrașco Șeptilici, Nestor Ureche, Gavril Tăutu, Ștefan Boul, logofătul Bârlădeanu și 37 Miron Ciogolea, vistiernicul Iordache Cantacuzino, marele logofăt Mateiaș Gavrilaș și fiii săi, Isac Stârcea (Balta Stârcioaei) și nepotul său, pârcălabul Constantin Macri, marele postelnic Andronic și alții. Unele vii boierești au rămas în proprietatea aceluiași neam (cu urmași în familii cu alte nume) două sau chiar trei secole.
O vie domnească a existat până în secolul al XIX-lea pe Dealul lui Vodă. Cronicarul Manolache Drăghici consemna că cel mai bun vin din Moldova se face în via domnească de la Hârlău, urmat de vinurile din podgoriile Odobești, Cotnari, Huși și Nicorești. Este probabil că acel vin era Feteasca (și nu Grasa), prea acru și pietros, când avea doar doi ani vechime.
Dealul lui Vodă este localizat prin indicarea unor vecinătăți cunoscute: satul Fetești era sub Dealul lui Vodă (1641), Scobinții se numeau în 1665 și Dealul lui Vodă. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea toponimul Dealul lui Vodă nu mai este întâlnit în documente, viile de aici fiind localizate la Hârlău, la Fetești sau, mai ales, la Scobinți. Soiul de viță numit fetească a fost cultivat mai întâi pe Dealul lui Vodă și nu este o legendă această explicație a numelui, care se trage, desigur, de la satul Fetești”.
În 1910, prof. univ. Costache Fedeleș de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași a descoperit în partea de nord a Dealului Basaraba 38 ceramică, topoare din piatră și resturi de locuință de tip Cucuteni. Aici a fost identificată și o cetate geto-dacică cu un sistem conturat de apărare.
La Lutărie, în partea de sud-vest a satului Scobinți, s-au descoperit materiale ceramice din cultura Horodiștea-Erbiceni.
Prof. Dumitru Ciobanu din Scobinți deține un bogat material arheologic descoperit în zona Gradiște și Clacă, format din ceramică, vârfuri de săgeți, toporiști, răzuitoare și percutoare de silex din paleoliticul timpuriu ș.a.
La Zvarici au fost descoperite monede din epoca feudală și în mod deosebit ducați cu stema Moldovei, din timpul lui Petru Mușat, Alexandru cel Bun ș.a. Mai jos de confluența pâraielor Buhălnicioara și Rediu, la câteva sute de metri în aval, pe malul stâng, în fundul grădinii lui Constantin Coroianu a fost descoperit un bogat tezaur cu monede de la Petru Mușat. Un număr de 21 monede se află în colecția particulară a numismatului Bița Trăian din Pașcani, a prof. Mușei, multe au fost ridicate de autoritățile fostului regim, dar unele exemplare se mai află în posesia cetățenilor din sat.
Se vehiculează ideea că norocosul „arheologul amator” din Zvarici, persecutat și cercetat de fosta Securitate, de teama unor repercusiuni, având casa în construcție, ar fi înșirat monedele pe care le mai avea pe deasupra fundației de piatră, peste care a ridicat pereții de chirpici.
În partea de nord a satului Zvarici, pe terasa superioară a unei pante expuse la soare a fost descoperită o cetate geto-dacică din sec. II-I. î.e.n. înconjurată de un șanț de apărare și protejată de pădure dinspre nord-est, cu o perspectivă largă asupra Dealului Cătălina, a așezărilor de pe vale, precum și a platoului înalt de la Todirești, Sticlăria, Sângeap și Pod de Lut.
La Scobinți, în grădina cetățeanului Roșu Adrian s-au descoperit două fâșicuri de dubli groși și tripligroși polonezi, ridicate de organele de Miliție de atunci (Dumitru Ciobanu).
În partea de est a satului Scobinți, pe panta de sud-vest a Dealului Vodă, având latura de nord-vest ridicată de cca. 50 m și panta de est înclinată spre Ceplenița, a fost descoperită a cetate geto-dacică cu șanț de apărare, fragmente de ceramică din sec. IV. e.n. și ceramică din perioada medievală. (Dumitru Ciobanu)
În 1871 se preciza că platforma dealului, numită Măgura, era situată la înălțimea de 300 de stânjeni și avea o suprafață de 3000 de stânjeni, presupunându-se că Ștefan cel Mare ar fi avut aici o cetate fortificată.
Tot pe Măgura s-au descoperit obiecte de proveniență romană din sec. II-I î.e.n, iar în 1921, I. Bălănescu a descoperit în apropiere un vas plin cu oase sfărmate, printre care se afla o lamă de pumnal și fragmente dintr-o brățară sfărmată, care au fost predate Muzeului de Antichități din Iași (N. Zaharia, 1966).
În partea de sud-est a Țarinei din Scobinți, și în locul mai sus amintit, se presupune că s-a aflat vechea vatră a satului Dealul lui Vodă, amplasat pe o pantă cu pământ fertil, expusă la soare, deasupra apei și ferită de vânturile nordului.
Renumite podgorii din Dealul lui Vodă, consemnate în istorie și aflate mai întâi în domeniul domniei, al marilor boieri, al mănăstirilor de la Neamț și Secu, iar mai apoi al IAS Cotnari, se găseau în acest perimetru, devastat astăzi în mare parte de împroprietăriții Revoluției din 1989.
La 20 mai 1634, la Scobinți era menționat un sat Cureni, neidentificat încă, dar consemnat în D.R.H.
Satul vechi din Țarnă, unde se află acum terenurile proprietatea lui Gagea Ștefan, Dumbravă, Curcă ș.a. era format din 20 de case locuite de cărămidari și olari care făureau vase din ceramică smălțuită.
La Bazin, unde se preparau soluțiile de stropit la vie, când s-a desfundat terenul pentru amplasarea cuvelor de beton și turnarea zidului de sprijin, a fost descoperită o fundație groasă și adâncă din piatră, presupunându-se că acolo a fost cetatea lui Ștefan cel Mare din Dealu Vodă, despre care istorisește legenda.
Pe o terasă dinspre miazăzi a Dealului Vodă s-au descoperit urmele unei cetăți dacice.
Mai jos, unde erau viile Barbu, boierul a început construcția unor curți din cărămidă, fabricată cu o mașinărie adusă din Germania, care presa doar pământul umed, făr să-l ardă, obținând cărămizi foarte 40 rezistente. După război, demolându-se conacului boieresc, s-a ridicat școala din Zvarici (1947-1948) de către Ioan Pârpâriță și Gh. Petrovici.
Ca o mărturie a vremurilor demult apuse stă și astăzi în mijlocul fostei moșii boierești conacul lui Gh. Barbu din satul Scobinți zidit din piatră și cărămidă, acoperit cu tablă zincată, adăpostind 16 încăperi spațioase, cu ferestre largi, zăbrelite și magazii la subsol, cu beciuri, hambare, grajduri, fânării și alte acareturi.
Construcția grandioasă și bine proporționată are forma de L, cu latura mare îndreptată către răsărit, cu o perspectivă largă asupra moșiei cu dealuri și văi, întinsă până în adâncul zării, cu Dumbrava Roșie ivită peste Hodura ca o sprânceană depărtată de pădure și silueta masivă a Dealului Vodă din apropiere, umbrind creasta ascuțită a Dealului Cătălina de deasupra Cotnarilor.
Clădirea are un fronton triunghiular, cu o terasă înaltă și scări largi de piatră, de o parte și de alta a intrării, străjuită de un cerdac trainic, cu stâlpi groși de stejar ciopliți la patru muchii. O ușă mare, în două canate, meșteșugit alcătuită, cu obloane pliate în tocul gros de frasin, dă în încăperea spațioasă a salonului de bal de altădată, cu uși mari, tăblii lucitoare și feronerii de alamă, ce te îmbie să pătrunzi în odăile înalte și luminoase, rânduite de o parte și de alta a salonului, cu sobe albe de teracotă și parchet învârstat din lemn de paltin.
În capătul din stânga al încăperii se află o ușă prin care se poate trece în partea cealaltă a construcției, cu un cerdac lung și larg din lodbe de stejar și scări laterale ce coboară în curtea interioară a conacului. Câteva uși înșirate pe partea dreaptă a cerdacului duc tot într-atâtea încăperi cu câte două odăi, folosite cândva drept camere de oaspeți.
Ușa din capătul din dreapta a salonului de bal înlesnește intrarea în alte spații și încăperi, cu ieșire pe terasa din spatele conacului, înconjurată de o grădină frumoasă de flori, cu alei de trandafiri și tufani de liliac.
Dincolo de grădină se întindea o livadă de meri, cu soiurile puse pe rând, urmată de via nobilă, americană, de câteva zeci de hectare, care ajungea până sub poala Pădurii Basaraba.
O șușăluță îngustă și înierbată separa moșia în două părți, prima se mărginea cu șoseaua Lespezi, iar cealaltă urma hotarul vechi al satului Scobinți, pornind de la casa lui moș Costache Savin, de sub pădure, pe la zecimea lui Ursu, ținând tot hatul la vale, pe la Gagea și Gheban, pe la școala veche, Bosânceanu și Dumitru Șerban, până devale, la șleahul cel mare.
Din deal, de sub pădure, se întindea o altă suprafață de vie, urmată de o livadă de peri cu soiuri dulci și aromate, care ajungea până în apropierea curții boierești.
Ograda largă și însorită era străjuită de grajduri trainice de piatră, cu hambare și magazii deasupra, cu adăposturi pentru vite, cotețe pentru porci și orătănii, cu fânării acoperite cu stuf, ridicate pe furci groase și înalte de stejar, cu șoproane pentru harabale și trăsuri, și multe alte atenanse.
O salcie mare și rotată umbrea întreg cuprinsul ogrăzii, adăpostind în apropiere cișmeaua cu apă limpede și rece, adusă cu multă cheltuială pe țeavă zincată tocmai din Pădurea Basaraba, lăsând-o să curgă continuu într-un uluc uriaș, cioplit dintr-un trunchi de copac, unde se adăpau animalele, șuvoiul urmându-și apoi cale pe pârâu la vale până la iazul săpat în marginea moșiei, lângă școală.
Terenul din fața conacului era plantat cu o livadă bogată de pruni, din cele mai diferite soiuri, iar partea dinspre soare-răsare și până la drumul vechi al Cotnarilor, era stăpânită de o întinsă suprafață de viță de vie domnească.
De-a lungul timpului vestitul conac boieresc a fost ocupat de primăria comunei, dispensar, postul de miliție ș.a. În prezent, clădirea a fost cumpărată de Consiliul local de la cei 72 de moștenitori ai familiei Crețu dândui-se destinația de dispensar medical, urmând să fie reabilitată.
Biserica a fost izvodită din iarbă (începută din temelii) de boierul Mihalache Cantacuzino Pașcanu, în anul 1850, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, dar construcția a rămas ridicată până sub bolți, cu piloni groși de piatră, calculați pentru a suporta turnuri înalte ca de catedrală, după voia ctitorului, însă murindu-i în acel an soția la naștere, boierul s-a îmbolnăvit de supărare, prăpădindu-se și el la scurtă vreme, sătenii ducând zidirea de istov.
În 1864 biserica satului Scobinți a fost împroprietărită cu suprafața de 12 ha și 1760 m.p. teren agricol, pe care în 1920, primăria comunei îl arenda la bună învoială pentru o perioadă de trei ani, arendașului Grigore Ciobanu, la prețul de 170 lei (!) pe an.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, în 1945, biserica deținea 17 ha teren agricol și două clădiri cu un spațiu aferent de 2 ha.
Edificiul are o formă treflată, cu absidele mari și bine luminate, cu lungimea de 23 m și lățimea de 9 m, bolta este semicilindrică, sprijinită pe pereții laterali, iar deasupra absidelor și a altarului greutatea se descarcă pe arce aplatizate.
Intrarea este dreaptă, cu un chenar cioplit din piatră, iar ușa este masivă, din blănuri de stejar, ferecate în fier forjat.
Altarul este spațios, iar delimitarea dintre naos și pronaos se realizează prin două coloane pătrate, încastrate parțial în grosimea pereților laterali.
Biserica este recent renovată și pictată, cu o catapeteasmă frumoasă de dată recentă (1985-1986) sculptată cu meșteșug în lemn de stejar din care sunt lucrate și stranele. Icoanele, însă, sunt vechi, de la 1850, de foarte bună calitate și zugrăvite frumos de subțire.
Pictura interioară este realizată în perioada 2009-2010 de Maria Pascal, fiică a satului, absolventă a Universității de Arte Plastice, „George Enescu” din Iași, secția conservare-restaurare.
Pardoseala este din marmură, iar deasupra intrării se află un cafas cu grilaj din fier forjat la care se poate accede pe o scară laterală amplasată în partea dreaptă confecționată tot din metal. Învelitoarea bisericii este clasică, fără turle, acoperită cu tablă zincată, având haizașul nu prea înalt, flancat pe capete, deasupra altarului și a intrării de două cruci din fier forjat.
Pereții laterali sunt bătuți în praf de piatră, iar pe latura de vest, deasupra acoperișului de la intrare, se află un medalion cu scriere chirilică, consemnând anul 1850 și numele ctitorului, Mihalache Cantacuzino.
În curtea bisericii, partea dreaptă, se află casa de prăznuire și monumentul eroilor satului Scobinți căzuți în Războiul de Independență și în cele două războaie mondiale.

Eroii satului Scobinți căzuți în Războiul de Independență (1877-1878) â

BUTNARU IOAN și ȚURCANU TOADER.

În Primul Război Mondial, 1917-1919

• ULMANU GH.
• ANCUȚA V.
• CEUCĂ V.
• CANDALEA P.
• CURCĂ I.
• CANDALEA V.
• FEDELEȘ Dtru.
• PÂRPÂRIȚĂ D.
• STOICA Th.
• ANCUȚA I.
• ZAPAN Gh.
• TUDOSE Dtru.
• PASCAL M.
• LUPESCU D.
• ZAPAN V.
• PRICOPOAIE Gh.
• CANDALEA Gh.
• CIOCOIU V.
• PARÂNGĂ V.
• NEAMȚU D.
• PRICOP M.
• DINU D.
• MATEI Ctin.
• NĂSTRUȘNICU P.
• TOFAN Gr.
• GAFINCU I.
• COJOCĂRIȚA Gh.
• GOGOMAN I.
• MARFĂ V.
• TOFAN V.
• MIHAI Th.
• LUPESCU N.
• DINU V.
• ULMANU D.
• GROZAV N.
• ULMANU V.
• DABIJA N.
• ȘERBAN Gh.
• TOMULESEI V.
• PIPIRIGEANU Gh.
• CATRINOIU N. V.
• BOSÂNCEANU Th.
• LUCA D.
• ROTARU I.
• CIOBOTARU N.
• IGNAT V.
• COTUNĂ Gr.
• BOSTAN M.
• GAGEA I. C.
• DAMIR D.

ÎN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, 1941-1945

• Căp. STOICA M.
• ZAPAN D. C. î
• PÂRPÂRIȚĂ Gh. I.
• PÂRPÂRIȚĂ P.P.
• NASTASE Gh. Șt.
• DRUC Gh.
• ANTOCHI C. I.
• MIHĂILĂ D. I.
• MIHĂILĂ D. C.
• MIHAI Th. C.
• PASCAL M.
• LEON ȘERBAN V.
• VALERIU CIUȘTEA C. D.
• PAȘCHEVICI C. V.
• ȚURCANU N. V.
• ȚURCANU I. N.
• TOADER C. D.
• SOLONCĂ D. I.
• ULMANU C. I.
• ULMANU C. Gh.
• MURARAȘU Gh.
• ANTOCHI C. C.
• PĂDURARU V. I.
• POPINIUC D. APACHIȚU I. C.
• VRAJMAȘU M. GAFINCU V. N.
• VLĂDEANU Th. Gh.
• DOBRU N. Gh.
• ȚĂRNAR GH.
• UDREA Gh.V.
• GAGEA I. V.
• ASĂULEAC MOISII
• ILINCA Gh.Gh.
• MIHĂILESCU M.
• MUNTEANU I. I.
• MUNTEANU Gr.
• IORDĂNESCU D.
• CANDALEA Gh. C.
• CANDALEA P. C.
• BOSÂNCEANU I.
• GOGOMAN C.
• PINTILIE Gr.
• NASTASĂGh. D.
• NASTASĂ Gh. V.
• NEAMȚU P.
• CIOFU I. V.
• CIUȘTEA I. V.
• BUZATU I.
• PAȘCHEVICI C. Gh.
• CÂRJAN Gh.
• CÂRJAN N.
• CHIPARU N.
• MUSTAȚĂ D.
• DĂNILĂ V.

Placă memorială turnată prin grija și osârdia Dlui. SCORȚESCU M. GELU, Iași, 1971.
Din considerente creștine, pravoslavnice, consemnăm alăturat locurile din comuna Scobinți unde au fost înmormântați, în anul 1944, soldații ruși morți în timpul războiului: Câte unul în grădina primăriei Scobinți, în cimitirul vechi din satul Sticlăria, în cimitirul satului Zagavia, în Pădurea Zagavia, în grădina Nataliei I. Danalache din Zagavia, în grădina lui Neculai Vârvărescu din Zagavia, doi în grădina lui P. Isac, din satul Bădeni, sub păr, cinci în grădina lui Gh. Popa din Bădeni, doi în grădina școlii din satul Bădeni, cinci în cimitirul satului Bădeni, unul la toloacă, lângă casa lui Ilie Isac din Bădeni, trei în grădina lui I. D. Apetrei din Bădeni, unul în casa lui Ilie Belcescu din Bădeni, în camera dinspre răsărit, unul în curte la Sevastian Stoica din satul Fetești, unul în marginea șoselei Hârlău - Lespezi din satul Sticlăria, doi în grădină la Constantin Daniliuc din satul Sticlăria și unul în cimitirul vechi al satului Sticlăria.
În partea stângă a bisericii din satul Scobinți, pe un piemont se înalță aghiazmatarul, o construcție octogonală, nouă, spațioasă, acoperită cu tablă, încadrând în partea dreaptă o fântână veche, zidită din piatră, cu apă limpede și rece.
Două clopote grele și mari, cu dangăt cristalin și bogat, dovadă că meșterii nu s-au zgârcit la turnare să adauge bronzului suficient aur și argint, sunt suspendate pe două grinzi groase de stejar deasupra porții de intrare în curtea bisericii, alcătuind o veritabilă zvoniște medievală, înălțându-și adesea cu vioiciune glasul spre înaltul cerului și necuprinsa zare.
Pe lângă zidul scund de piatră ce înconjoară acest frumos edificiu bisericesc, de o parte și de alta a portiței de intrare, cu terasa și scările din marmură, se află rânduite lespezi lungi de piatră pentru odihna și reculegerea credincioșilor veniți la sfânta biserică.
Se cuvine să aducem prinosul nostru de apreciere și recunoștință creștinească tuturor enoriașilor din Scobinți și ctitorilor din altă parte, care sub oblăduirea Preacucernicului preot paroh, Vasile Argatu, au izbutit să ridice acest sfânt locaș de rugăciune la nivelul și strălucirea pe care le merită.
Slujba de resfințire a bisericii, după amplele lucrări de reparații care a avut loc, s-a săvârșit în ziua hramului, duminică, 22 august 2010, de către Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, însoțit de un sobor sporit de preoți, moment sărbătoresc, când bisericii i s-a atribuit un al doilea hram, cel al Sfinților Voievozi Mihail și Gavril (hram specific bisericilor de mănăstire !).
La sfânta și dumnezeiasca slujbă s-au adunat credincioșii creștini din așezările apropiate și de peste sate, ca o încununare a recunoașterii străduinței și împlinirii enoriașilor din această binecuvântată parohie.
Cimitirul, cu cruci vechi din piatră scrise în chirilică, este bine gospodărit, dovedind grija sătenilor pentru păstrarea memoriei celor pristăviți, a moșilor și strămoșilor lor, garanție a dăinuirii peste veacuri a neamului românesc „O națiune fără istorie, n-are nici un viitor”, sau „cine nu-și cunoaște istoria, își merită soarta” spunea Nicolae Iorga cândva, iar oglinda unui sat de oameni vrednici și gospodari este cimitirul, rostesc cu adevăr bătrânii. Nu întâmplător se zice că cimitirul este satul celălalt în care sălășluiesc străbunii.
În mijlocul cimitirului, pe o ridicătură de teren se află o cruce, care marchează locul unde a fost schitul „Dealu Vodă”, durat din lemn dinainte de 1740, de călugării mănăstirii Neamț, în frunte cu egumenul Sofronie.
Bătrânii satului, însă, susțin că biserica veche a satului s-a aflat în mijlocul cimitirului, durată din trunchiuri de stejar, dinaintea ctitoririi celei de zid de la 1850, iar schitul mănăstiresc a fost tocmit la poalele Dealului Vodă, acolo unde se afla și via călugărilor.
Astfel se explică și existența cimitirului de altădată, de sub pădurea Basaraba, aflat între cantonul silvic și pământul lui Dumitru Gagea, unde trăia Belei cu doba. Sătenii au scos crucile vechi de piatră, au desfundat terenul, plantând pe acel loc viță-de-vie.(Șt. Gagea, N. Țurcanu).
Mănăstirea Neamț avea la acea vreme o însemnată suprafață de vie la Dealul lui Vodă, iar călugării sălășluiau în aceste locuri de primăvara devreme, de cum începea lucrul la vie și până toamna târziu, după cules, și fiind nevoiți să se îngrijească și de cele duhovnicești, au izvodit sfântă zidire, din jos de Dealul lui Vodă.

Schitul Dealul lui Vodă este ridicat anterior anului 1754 (7263) dechemvrie, 19, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, zidit de Sofronie și închinat Sfintei Mănăstiri Neamț, când Toader Ciurea, biv vel vornic și Doamna dăruiesc schitului Neamțului de la Dealul lui Vodă un Ohtoih, consemnează Antonie ieromonah, Mihailovici, fost preot la schit.
De asemenea, pe un Penticostar de la 1755, aprilie 19, apar numele a doi ieromonahi: Antonie Miloradovici și Antonie Mihailovici ot Dealul lui Vodă, de la schit.
În 1756, iulie 24, este scris numele ieromonahului Antonie Mihailovici, Dumnezeu să-L ierte. Vasile Antonovici, fiul lui Antonie.
Pe un Apostol de la 1757, martie 31, se consemnează faptul că această sfântă și dumnezeiască carte, cumpărată de toți poporăni și de călugării ce s-au întâmplat la această cumpărătură, este a „schitișorului” Dealul lui Vodă ot Hârlău.
Ilie ot Neamț, „fiind pe atunci eu preot la acest schit, Antonie Mihailovici i Miloradovici”.
În anul 1757, august 25, pe un Minei se specifică următoarele: Această sfântă carte este a schitului mănăstirii Neamțului, de sub Dealul lui Vodă, și s-au cumpărat de preut, de călugări i poporăni, semnează Ioanichie eclersiah ot mănăstire Neamțul.
Dintre slujitorii cunoscuți ai sfintei biserici din Scobinți consemnăm numele preoților: Gh. Bosânceanu (n. 1780), Constantin Ciutac (n. 1808, d.1891), Constantin Stoica, Constantin Bogdan, Ioan Balan, Eugen Grigoriu, Ioan Pintilie, Toma Râpă, Grigore Pieptu, Ioan Andrieș. Din 1990 preot paroh la biserica din Scobinți este părintele Vasile Argatu (cântăreți: Davidescu, Constantin Grămadă, Neculai Popescu, Mihai Pintilie, Constantin Țurcanu și Vasile Spiridon).
Se cuvine să aducem aici un pios omagiu preotului paroh Ioan Pintilie, care a îndurat ani grei de chinuri și privațiuni în închisorile comuniste pentru pricini închipuite.
Preotul de mai târziu, Ioan Pintilie s-a născut în anul 1909 în comuna Lungani din județul Iași, a urmat Seminarul „Veniamin Costache” de la Iași, fiind doi ani student al Facultății de Filozofie din același oraș, după care s-a transferat la Facultatea de Teologie mai întâi din Cernăuți, apoi, în ultimii doi ani, la Facultatea de Teologie din Chișinău, fiind student al renumitului prof. univ. Costache Fedeleș, care în acea perioadă funcționa în străvechiul oraș basarabean de pe valea Bâcului.
După absolvirea facultății, în anul 1931, Ioan Pintilie a fost hirotonit și repartizat la parohia Balș unde a slujit timp de trei ani, fiind apoi transferat la 50 biserica cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din Scobinți. La Balș, în anul 1933 s-a căsătorit cu învățătoarea Eugenia Popescu, fiica cantorului bisericesc Nicolae Popescu și a Mariei (Fedeleș) Popescu, sora prof. Costache Fedeleș, având împreună două fete, Elena și Eugenia.
În timpul prigoanei comuniste desfășurată împotriva celor avuți și a intelectualității satelor, preotul Ioan Pintilie a îndurat pe nedrept ani grei de pușcărie (1959-1964) după care a fost țintuit la pat de o boală necruțătoare vreme de unsprezece ani, mutându-se la cele veșnice în anul de la Hristos 1987, luna august în 30 zile.
Primăria veche a ființat într-un han din drumul Buhalniței, unde a fost în timp stație de poștă, cu caii de schimb, magazin sătesc, grădiniță, crescătorie de pui, hrăniți în perioada anilor 1962-1963 cu carne de cal (Maria Pintilie).

Satul (cotuna) Zvarici, aparținător dintotdeauna de satul Scobinți, este format din câteva case răzlețe pitite printre livezi și vii roditoare, pe versantul de sud-vest al dealului Basaraba, expus la soare și ocrotit de vânturile dinspre nord de straja codrilor seculari.
Deasupra satului, pe un platou însorit, orientat pe direcția sud-est, înconjurat de păduri nesfârșite s-a descoperit o așezare dacică cu cetate de pământ din sec. II-I. î.e.n. Poziția este ideală pentru un loc întărit, veghind din înălțimea dealului Basarab, întreaga vale a Buhalniței, cu satul care îi poartă numele, până la Cătălina cu Zlodica și Țiglăile Cotnarilor, cu Todireștii, sus, pe platou, în depărtata zare și pădurile dinspre asfințit până la Pod de Lut, în hotar.
În partea de jos, satul este scăldat de apele unui pârâu, afluent al Buhălnicioarei, înfrățit mai la deal, în marginea islazului, cu o gârlă ce izvorăște de sub Rediul Sticlăriei.
Spre soare-răsare, într-o ruptură de mal din grădina unui sătean a fost descoperit în 1957 un impresionant tezaur de monede din argint (groși de argint) bătute în vremea vv. Petru Mușat (1375-1391).
În timpul domniei acestui mare voievod, Moldova ajunsese bogată și puternică. În 1388, Regele Poloniei, Wladislaw al II-lea Jagello a împrumutat de la Petru Mușat, pe termen de trei ani, suma de 3000 ruble de argint (echivalentul a 493,440 kg de argint pur) dându-i ca zălog ținutul Pocuției, care putea fi ocupat de domnii Moldovei în caz de nerespectare a termenului de restituire a banilor, fapt ce nu s-a întâmplat, motiv pentru care Ștefan cel Mare și urmașii Măriei-Sale s-au războit cu leșii pentru această bucată de pământ.
După opinia prof. univ. Ilie Luciac din Cernăuți, zvarici, în limba ucraineană ar însemna a fierbe, fierbere. În nordul Bucovinei, aflată vremelnic sub ocupație străină, numele de Zvarici se întâlnește în 61 comunele Tereblecea (în apropiere de Siret), în Stârcea și Gârbovăț (Gârbăuți). În toate aceste comune, Zvaricii se prezintă ca fiind ucraineni, însă se întâlnesc Zvarici și la Boian, de pe fosta moșie a lui Ion Neculce. Cei din Boian se prezintă drept români și vorbesc românește. De asemenea, în comuna Gârbovăț, populată de ucraineni, Zvaricii cei bătrâni vorbesc cu toții românește.
De menționat că satul Vârâți (Poiana Mărului) în perioada 1865- 1905 s-a aflat sub oblăduirea comunei Bădeni. O certifică înscrisurile de stare civilă (nașteri, căsătorii și decese) înregistrate la acea vreme.

Satul Bădeni este alcătuit dintru începuturile sale de urmașii unui bade, a unui frate mai mare, sau a unei căpetenii autoritare.
Așezarea este veche, din 1436, și poartă numele întemeietorului Badea.
În M.D.G.R.din 1898, vol.II. p.192, localitatea este consemnată astfel: Bădeni, sat, în centrul comunei Bădeni, Plasa Bahlui, jud. Iași, situat pe ambele maluri ale râului Bahlui, între dealurile Bisericii și al Hatei, pe o întindere de 506 ha. Are o populație de 133 familii sau 636 locuitori români, care se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor.
Are o biserică zidită în 1845, de către fostul proprietar Pașcanu, cu un preot, un cântăreț și un eclesiarh; o școală înființată în 1881, frecventată de 37 elevi; o moară cu vapori și una de apă, pentru măcinat făină de grâu și păpușoi, și două poduri mari de lemn peste apa râului Bahlui. Moșia este proprietate privată.
Numărul vitelor este de 1145 capete, din care 411, vite mari, cornute, 56 cai, 457 oi și 221 râmători.
Conform aceluiași document, comuna rurală Bădeni, era situată în marginea despre N.V. a plășii Bahluiul, jud. Iași. Așezarea ei se prezintă sub două forme: ca parte deluroasă și ca parte câmpeană. Partea deluroasă începe din malul drept al râului Bahluiul, continuă spre .S.V. și este formată din satele: Scobinți, Fetești, Zagavia, Sticlăria și parte din Bădeni, având dealurile acoperite cu păduri, vii și livezi; iar partea câmpeană începe din malul stâng al râului Bahluiul continuă spre N.E. și este formată din satele: Lupăria (Trăisteni), Petroșița (Petroșica) și parte din Bădeni, prezentând pe suprafață delușoare și podișe, acoperite cu fânețe, imașe și arături.
Suprafața comunei este de 9734 ha, cu o populație de 609 familii sau 2860 locuitori. Are patru biserici, cu trei preoți, trei cântăreți și trei eclesiarhi; două școli, cu doi învățători și 90 școlari, din care 66 băieți și 24 fete, o moară de apă și două cu vapor.
Prin mijlocul comunei trece șoseaua mixtă Târgul Frumos-Hârlău.
Bugetul ei este de 10222 lei și 20 bani la venituri și de 10122 lei și 61 bani la cheltuieli.
Numărul vitelor din întreaga comună se urcă la 8616 capete, din care 2319 vite mari, cornute, 188 cai, 5416 oi și 693 râmători.
Petroșița: loc izolat, pe moșia Bădeni, com. Bădeni, pl. Bahluiu, unde se află un han și câteva bordee pentru serviciul proprietății.
Locuitorii intră în numărul locuitorilor din satul Bădeni. Prin această localitate trece șleahul vechiu, Iași-Botoșani. (C. Chiriță, D.G. I. Buc. 1888, p.174).
Lupăria, numit și Trăisteni: sat, în partea de Nord-Est a com. Bădeni, pl. Bahluiu, pe o suprafață de 466 ha, și o populație de 98 fam. sau 387 loc. (A nu se confunda cu Lupăria-Cotnari).
E proprietatea Casei spitalelor Sf. Spiridon din Iași.
Numărul vitelor: 2410 capete, din care: 701 v.m.c., 44 cai, 1551 oi și 114 râmători.
Satul Bădeni se află situat de o parte și de alta a râului Bahlui, începând din marginea târgului Hârlău, de la Podu Contâș și până la Haitea, spre Hodura, din Dealu Bisericii și până în Dealu Bădenilor, cu cele câteva case răzlețe din Dealu Cireșului, la nord, și casele Hurmuzăcheștilor, dinspre Coada Gâștii, cu Dealul Țelinei, Dealul Vișinului și Dumbrava Roșie din depărtare, dinspre răsărit.
Moșia Bădeni era una dintre cele 12 moșii din ținutul Hârlăului ale vel logofătului Iordache Canta(cuzino), toate într-un hotar și delimitate de spătarul Manolache Dimache, satul fiind menționat în catagrafiile din 1812, 1830 și 1845 împreună cu Scobinții spătarului Mihalache Cantacuzino, care este și ctitorul bisericii din Bădeni de la 1845. Satul a fost dat ca zestre fiicei sale Ruxanda, soția lui Panaite Balș. Ei sunt proprietarii menționați în 1868 și 1883, care mai apoi au dat moșia Bădeni fiului lor Alexandru Balș, acesta vânzând-o în anul 1884 cu 15 000 de galbeni bancherului Leon Daniel. În 1916 moșia Bădeni se regăsește în proprietatea fraților Ștefan, Grigore și Gheorghe Barbu. Atunci, la rândul lor, ei vindeau o parte a moșiei către Casa Rurală, care în 1919 avea o suprafață de 3909 ha din care s-au expropriat 3495 ha, în timp ce Gheorghe Barbu mai deținea doar 386,5 ha, din care au fost expropriate 275 ha de pădure și teren de izlaz.
În câteva informații directe se vorbește despre „via Vintila” a lui Gh. Barbu și apoi a lui M. Rugescu.
Din 1864 și până în 1905 satul Bădeni a fost reședința comunei cu același nume, alternând apoi, din motivele politice ale vremii cu comuna Scobinți, din care satul mai sus menționat a făcut periodic parte, până în anul 1950, la noua împărțire administrativ - teritorială, când satul Bădeni devine localitate componentă a comunei Scobinți.
Cele mai vechi pietre funerare aflate în cimitirul satului Bădeni datează din anii 1820 și 1836, dovadă a existenței în aceste locuri a unui 64 edificiu de cult cu mult mai înainte decât anul 1845, când a fost construită biserica actuală.
Un fapt deosebit, care a însuflețit viața tihnită a așezării rurale de pe malul Bahluiului s-a petrecut într-o zi târzie de toamnă a anului 1881, înainte de Lăsata Secului, când la Primăria comunei Bădeni a avut loc căsătoria oficială a prințului Alecsandru P. Balș (Moruzi) cu domnișoara Soltana Bălăceanu de la Paris (Francia).
Pe la ceasul douăsprezece din zi, hudițele satului au fost cuprinse de zarva alaiului de nuntă cu huruit de roți, pocnituri de bici și tropot de copite, însoțit prin colbul drumului de larma copiilor și hărmălaia câinilor stârniți din culcușurile lor.
În fruntea convoiului de trăsuri boierești, acoperite, cu tăbliile aurite și zugrăvite de subțire cu herbul familiei, cu alămuri strălucitoare și caii înhămați rusește, pășeau la trap mărunt un stol de oșteni de cavalerie, în ținuta lor de gală, cu tunicile roșii, găitănate și pantaloni cu vipușcă sângerie. Pe cap purtau chivărele de postav puse a fudulie, pe o sprânceană, sprijinind palma stângă pe straja sabiei de paradă ce bătea crupa calului bine hrănit și țesălat.
Domnișorul Alecsandru Balș, stăpânul de atunci al moșiei Bădeni, înalt și bine legat, în etate de douăzeci și opt de ani, în strai bogat de sărbătoare, cu tunica vișinie de brocard, înflorată cu fir subțire de aur și brandenburguri de mătase, cu galoane grele de aur pe umeri și 65 sabie scumpă la brâu, își purta cu fală armăsarul negru ca mura coaptă în dreapta trăsurii iubitei sale. Aprig și nărăvaș, bidiviul pășea forăind nestăpânit, cu grumazul cabrat, rozându-și spumegând zabala, gata să zvâcnească la galop, dar mirele îl stăpânea bărbătește, privind galeș cu ochi languroși la chipul îngeresc cu zulufi arămii și ochi de smarald ce îi zâmbea cu dinți mărunți și gura de fragă de partea cealaltă a ferestruicii cu horbotă subțire de mătase.
Preafrumoasa jupâniță era fiica boierului Ion Bălăceanu, născută cu douăzeci și patru de ani în urmă la Paris și stabilită în ultima vreme cu mama sa, jupâneasa Maria Bălăceanu, în inima Imperiului Austro-Ungar, la Viena. Tristă și visătoare, bătrâna boieroaică privea de alături de fiica sa în stânga, pe ferastra trăsurii, la casele sărăcăcioase ce se înșirau pe marginea uliței și la chipurile țăranilor care se arătau nedumeriți din dosul gardurilor de nuiele.
În trăsura din spate călătoreau rudeniile celor doi tineri, prieteni și domnișoare de pension.
Principesa Aglaia Moruzi, veselă și voluptoasă se întreținea în cupeul trăsurii cu colonelul Iorgu Catargiu, Mareșal al Serbiei, rudă a răposatului ei soț, iar din urmă se afla trăsura avocatului Jorj Bulat dimpreună cu fermecătoarea sa soție, martori la cununie din partea mirelui.
Excelența-sa, Emanoil Vogoride și boierul Costache Balș, martorii miresei, se legănau alene în trăsura lor pe arcuri de foi, făcând politică și punând țara la cale, privind absenți la zarva pricinuită în jur de trecerea alaiului de nuntă.
De sus, de pe capră, surugii grași și mustăcioși trosneau rareori din harapnice pe deasupra cailor cu hamuri noi și căpestre cu canafi roșii de lână.
Pe podiștile din spatele trăsurilor stăteau în picioare, doi câte doi, arnăuții, cu săbii la șold și pistoale la cingătoare, gata oricând să sară la împlinirea poruncii.
Șase trăsuri boierești, care de care mai frumoasă și mai arătoasă, urmate de tot atâtea căruțe cu boiernași și slujitori au trecut prin dreptul băcăniei jupânului Sava din Bădeni, au cotit drumul la dreapta și au oprit dinaintea casei comunei, o clădire joasă, nu prea arătoasă, cu ferestre mari și învelitoare de tablă, cu deregi de lemn și cerdac larg de scândură.
Primarul Mihail Stamatopul, cu eșarfa tricolor pusă în diagonală, după rânduiala lui Vodă Cuza, dimpreună cu cocoana domniei sale, alături de preacucernicul părinte Iorgu Rugescu și presvitera Elena, însoțit de ajutorul de primar Neculai Fedeleș și de alți amploiați 66 (funcționari) ai primăriei, le-a ieșit în prag, descoperindu-și pletele și înclinându-și cu smerenie frunțile pleșuve.
În apropiere, pe latura dreaptă a otorităților comunei se afla vechilul moșiei Bădeni, jupânul Ion Onu, cu tânăra sa consoartă, arendașii moșiilor din preajmă, slujitori de seamă ai conului Balș de la Ceplenița, șoltuzii târgurilor Hârlău și Cotnari, precum și alte fețe boierești de ținut.
Prințul Alecsandru Balș (Moruzi) a sărit sprinten din șa, cu conțășul de filandraș atârnându-i pe umărul stâng, a lăsat frâiele armăsarului în seama slujitorului ivit ca din pământ în preajma sa, pășind grăbit spre trăsura cu portierele larg deschise, oferindu-i brațul iubitei și ajutându-o să coboare pe scara cu trepte subțiri de alamă.
Soltana i-a întins zâmbitoare și grațioasă mâna cu degetele lungi și subțiri înmănușate în dantelă, arătându-se mulțimii în întreaga sa măreție. Purta o rochie frumoasă, de culoarea șofranului ce cădea în falduri largi până la pământ, tivită pe margini cu sângeap scump de zebelină. Mijlocul mlădios și subțire ca lujerul de trestie înaltă îi era strânsă în talie cu o bârneață cusută cu mărgele mărunte, strălucitoare, iar peste umerii firavi de copilă avea o contesină scurtă, fără mâneci, din blăniță albă de samur, încheiată la gât cu o spelcă mare de aur bătută în nestemate. Pe cap purta, înclinată ușor într-o parte, o tocă joasă de culoarea scurteicii, cu surguci din pană de struț, prins la tâmpla dreaptă cu o broșă bogată.
De partea cealaltă a trăsurii s-a arătat cu veselie jupâneasa Maria Bălăceanu însoțită la braț de tânărul locotenent de cavalerie Dimitrie Bulat. Purta rochie azurie și pelerină lungă de brocard, iar pe cap avea pălărie de dantelă, cu boruri largi, prinsă sub bărbie cu o eșarfă albă de mătase.
Într-o frântură de ceas, ograda primăriei s-a umplut de boieri gălăgioși și cucoane zâmbitoare, în straiele lor scumpe de sărbătoare.
Bărbații erau îmbrăcați cu fracuri de catifea și jobene de fetru, purtând în buzunarele jiletcilor ceasuri elvețiene, prinse la cheutori cu lănțuguri de aur, ținând strâns sub sprâncene monocluri cu rame de aur și răsucind necontenit între degete bastoane lucitoare de abanos cu mânere de argint ori de sidef. Ofițerii se țineau făloși în uniformele lor militare, însoțind jupânițele pe aleea proaspăt pietruită, urmând cu pași mărunți și vorbe de duh perechea celor doi îndrăgostiți, cu soacrele și rudeniile lor de seamă.
Zaplazul Primăriei era ciucure de țânci, iar drumul, cât era de mare, devenise neîncăpător de mulțimea sătenilor care priveau cu mirare la minunea ce se petrecea aievea, în dricul zilei, chiar aici, sub ochii lor.
Biserica „Buna Vestire” din Bădeni a fost ridicată în anul 1845, de către boierul Mihalache Cantacuzino Pașcanu, stăpânul moșiei de la acea vreme, pe o poziție înaltă, în partea de miazăzi a satului, dincolo de râul Bahlui, acoperită mai întâi cu draniță, apoi cu tablă zincată, vizibilă din depărtare cu zidurile ei albe, strălucind în soare.
Construcția are formă de navă, fără abside laterale, cu altarul semirotund, și o turlă pătrată deasupra intrării. Catapeteasma este veche, lipsită de bogăția sfintelor icoane de dinainte de război.
Pridvorul de la intrare a fost distrus în timpul celui de al Doilea Război Mondial și refăcut în 1954, prin contribuția enoriașilor, cu zidărie din piatră și acoperiș de tablă zincată.
Casa de prăznuire este construită recent, întregind frumusețea acestor locuri binecuvântate.
Clopotnița, de formă pătrată, care a avut de suferit de pe urma războiului, a fost reconstruită din piatră și acoperită tot cu tablă, cinci ani mai târziu, în 1949, refăcută în zilele noastre cu o arhitectură nouă. 69 Biserica a fost restaurată în anii: 1867, 1899, 1936 și 1955.
Întregul edificiu bisericesc este împrejmuit de un zid de piatră, înalt de 2 m și gros de 0,8 m, de formă pătrată, în perimetrul căruia se află o casă de prăznuire construită în anul 2009, prin grija preotului paroh Cozma Dorin Mihai și a enoriașilor creștini din această străveche așezare românească.

Împroprietărirea țăranilor care a avut loc în vremea domniei lui Al. I. Cuza s-a realizat prin secularizarea averilor mănăstirești din 17 decembrie 1863 și prin Legea Rurală din 14 august 1864.
Imperiul Otoman și-a întins stăpânirea asupra țărilor din Balcani cu mult înainte de Cucerirea Constantinopolelui din 1453, impunând supușilor săi să plătească tributuri înrobitoare. De haraci nu erau iertate nici sfintele locașuri din Muntele Athos, amenințate cu incendierea și izgonirea călugărilor din mănăstiri dacă nu achitau „obligațiile” către Înalta Poartă.
Domnitorii români din Moldova și Muntenia, domni creștini și cu frică de Dumnezeu le-au venit întâmpinarea preacuvioșilor părinți și frați întru Hristos ajutându-i cu bani și odoare, dregând și înzestrând vechile așezăminte precum cel de la Zografu și Vatopedu, luate în grija voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, de la Cutlumuș, aflat sub oblăduirea domnitorului Constantin Brâncoveanu, sau cel de la Caracalu, de care se îngrijea Petru Rareș și doamna sa Elena, iar
exemplele de milostenie și purtare de grijă pentru acele sfinte mănăstiri, ar putea continua cu nume mari de boieri și domnitori.
Alexandru cel Bun este primul domnitor care „închină” (dăruiește) Mănăstirea Căpriana din Basarabia, cu toate bunurile și averile sale, ctitoriilor din Muntele Athos. Se cuvine să arătăm că
această străveche așezare duhovnicească din inima Codrilor Lăpușnei era foarte bogată, cu moșii întinse cât cuprindeau la un loc toate cele 19 mănăstiri, care se aflau la acea vreme în Moldova.
Pilda voievodului Alexandru cel Bun din 1417 a fost săvârșită și de urmașii urmașilor Măriei-sale, vreme de sute de ani, până la Miron Barnovschi sau doamna Ruxanda lui Vasile Lupu, astfel, multe mănăstiri și schituri din Moldova au fost închinate locurilor sfinte, încât mare parte
din pământul țării a ajuns în administrarea egumenilor greci, care de la un timp s-au depărtat de cele sfinte, îngrijindu-se mai mult de strângerea averilor pentru mănăstirile pe care le reprezentau decât de gospodărirea și repararea celor aflate în stăpânire. Claca și zilele de corvoadă făcute de
țărani pe moșiile mănăstirești erau la fel de înrobitoare ca și cele de pe pământurile boierești, și nu de puține ori clăcașii se ridicau împotriva stăpânilor sau fugeau de pe moșiile acestora.
Nu putem judeca sluga altuia, spune Sfânta Scriptură, dar să ne jăluim de osândă, ne este, cred, îngăduit.
Lipsa de pământ a fost durerea de veacuri a țăranului, dar și nădejdea că într-o bună zi Cel de Sus se va îndura de pătimirile sale.
În 1749, Constantin Mavrocordat a făcut o serie de reforme cu caracter agrar și fiscal, dând posibilitate rumânilor să iasă din iobăgie cu răscumpărare și numai capetele lor fără moșie, cei „eliberați” fiind obligați să muncească pentru stăpâni 24 de zile pe an, cu nart. Neavând pământ, țăranii nu se puteau bucura de libertate, rămânând mai departe să trudească pe moșiile boierești sau mănăstirești.
„Nartul” fixa suprafața de pământ ce trebuia muncită într-o zi, care depășea de fapt capacitatea de muncă a unui om, fapt ce a determinat în realitate, dublarea sau chiar triplarea numărului de zile de clacă (țăranii dependenți se numeau clăcași).
Totodată Constantin Mavrocordat a introdus impozitul pe cap de locuitor, plătit în patru rate anuale, numite sferturi, boierii fiind scutiți de impozite, atunci, ca și acum !.
Profitând de noua situație creată, boierii și mănăstirile au căutat să smulgă de pe moșiile lor cantități îmbelșugate de produse. Se defrișau pădurile, se desțeleneau pășunile, creșteau suprafețele de grâu, porumbul se extindea vertiginos, iar cartoful introdus de curând în
cultură câștiga din ce în ce mai mult teren.
Concomitent cu aceste măsuri de extindere a suprafețelor arabile, a continuat pe diferite căi acapararea pământurilor ultimilor țărani liberi, astfel încât, în perioada răscoalelor din 1821 doar un sfert din pământurile țării mai rămăsese în proprietatea acestora.
În 1803, dintr-un total de 1713 sate ale Moldovei, doar 546 mai erau libere, restul fiind acaparate de către boieri și mănăstiri.
Este meritul domnitorului Al. I. Cuza și a primului ministru Mihail Kogălniceanu (fiul răzeșului de pe Cogălnic), de a fi elaborat și aplicat Legea Rurală.
Împroprietărirea țăranilor nu mai putea fi amânată, deoarece exista primejdia unei răscoale generale.
În 1863 Adunarea legiuitoare a votat numai reforma privitoare la secularizarea averilor mănăstirești, în speranța că aceste averi, reluate de către stat și împărțite țăranilor, vor satisface, într-o oarecare măsură, cererea acestora pentru pământ. Astfel, Mănăstirea Zagavia a fost desființată, iar toate pământurile și moșiile sale au fost împărțite țăranilor. Nu același regim a fost aplicat și Casei spitalelor Sf. Spiridon din Iași, care deținea suprafețe întinse de pământ și alte bunuri pe teritoriul de atunci al comunei Bădeni. Satul Lupăria (Trăisteni) era în
întregime, după mărturia Marelui Dicționar Geografic al României de la 1880, al Spiridoniei.
Epitropia Sf. Spiridon din Iași, contrar titulaturii sale de sorginte bisericească (epitrop însemnând în neogreacă a tutela, a administra bunul sau avuția cuiva), a fost o societate non-profit, o fundație de sine stătătoare care deținea bunuri și administra spitalele din întreaga Țară a
Moldovei, de la Galați și până în nordul Bucovinei, din prundurile Nistrului și până în crestele munților, fondată în anul 1734, subpatronajul Sfântului Spiridon, ocrotitorul bolnavilor, cu scopul nobil, mărturisit și înfăptuit, de îngrijire și tămăduire a boalelor celor suferinzi. Numai că, în 1948, regimul comunist a desființat activitatea fundației, iar întreg patrimoniul constituit de-a lungul timpului din donațiile binefăcătorilor au fost confiscate și trecute în proprietatea statului. Ne întrebăm retoric: care ar fi fost astăzi soarta serviciilor de sănătate dacă Epitropia Sf. Spiridon din Iași ar intra în posesia bunurilor care i-au fost expropriate, sau ar fi pusă în drepturile ce i se cuvin, dar sunt revendicate pe nedrept de nelegiuiții zilelor noastre (prof. univ. dr. Eugen Târcoveanu).
Înainte de 1907, România era a patra țară din Europa, exportatoare de grâu, iar astăzi, după mai bine de o sută de ani, aducem grâul cu bani grei din altă parte, ba uneori „importăm” tot grâul nostru; sunt comersanți care transportă grâul în port, la Constanța, cu acte pentru export, iar pe de altă parte, importă același grâu, recuperând de lastatul Român TVA-ul, comisioane și alte sporuri.
În Israel, în Țara locurilor Sfinte, unde nu plouă ani în șir, iar băștinașii se confruntă cu o secetă cumplită și o lipsă acută pentru fiecare strop de apă, producțiile agricole sunt destul de mari, pe măsura efortului și a preocupărilor pe care le au, deși pământul este nisipos și roșu, ars de dogoarea soarelui.
Plantele sunt irigate, dirijat de calculator, cu picătura, iar rigolele sunt acoperite cu folii de aluminiu, ca să împiedice evaporarea apei.
Mai avem mult să ajungem la asemenea performanțe, însă ar fi de preferat să cultivăm pământul pe care îl avem așa cum ne pricepem noi mai bine și ne-am izbăvi de multe rele, suferințe și greutăți.
Chinezii cară pământul cu spatele pe vârfuri de munte ca să-și cultive pumnul de orez, iar noi lăsăm țarina în paragină, ani și ani la rând, dar, …totul în lumea asta se plătește și se răsplătește, spune cu adevăr înțeleptul.
Legea Rurală a fost promulgată de Al. I. Cuza la data de 14 august 1864, prin care clăcașii au fost împroprietăriți proporțional cu numărul vitelor de muncă pe care le posedau, fiind împărțiți în trei categorii: fruntași, mijlocași și pălmași, fapt ce a dus la adâncirea diferențierii țărănimii. Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărare în timp de 15 ani, prin despăgubirea proprietarilor. Clăcașii care nu mai aveau loturi în folosință pe moșii în momentul reformei nu au fost
împroprietăriți. Cei care nu au prestat clacă pe moșie primeau numai loc de casă și grădină.
Pe baza acestei Legi, timp de 30 de ani, clăcașii nu aveau voie să înstrăineze pământul, să-l vândă sau să-l doneze.
Terenurile rămase după aplicarea reformei agrare se dădeau în arendă marilor proprietari (Monitorul Oficial din 1865).
Răscoala țăranilor din anul 1907 a izbucnit cu destulă violență în localitatea Flămânzi din județul Botoșani, la doar 36 km nord de satele noastre, iar vâltoarea răzvrătirilor a cuprins și comuna Scobinți (Bădeni).
Nedreapta împărțire a pământului și învoielile agricole înrobitoare i-au determinat pe țărani să se revolte.
Sunt cunoscute faptele clăcașilor din cotuna Bădeni, care în frunte cu învățătorul Gh. Gașpar au atacat conacul boieresc cerând vechilului moșiei și arendașilor să întocmească pentru acel an agricol învoieli mai omenești, de 25-30 lei falcea și nu de două trei ori mai mari, la cât se ajunsese până atunci.
Moșierii trăiau la orașe sau în străinătate dând pământurile în arendă arendașilor cu 20 lei hectarul, iar aceștia împărțeau terenul în parcele mai mici pe care le dădeau în dijmă țăranilor cu prețuri foarte mari, de 70-80 de lei hectarul. De multe ori se folosea sistemul dijmei în
parte, în care țăranul lucra bucata de pământ primită în dijmă cu brațele și cu uneltele lui, trebuind apoi să împartă cu stăpânul sau arendașul produsele obținute.
În afară de aceasta, țăranii, în mare parte neștiutori de carte erau înșelați la măsurarea pământului și la împărțitul recoltei. La toate acestea se mai adăugau impozitele și taxele mari pe care trebuiau să le plătească la stat și comună, precum și dobânzile ridicate la banii pe care erau nevoiți să-i împrumute de la bănci și de la cămătari.
După înfrângerea brutală și cu numeroase jertfe de vieți omenești, a fost modificată Legea învoielilor agricole, s-au înființat comisii care să stabilească prețul maxim al arendării pământului pentru arătură și pășunat și prețul minim pentru muncile agricole.
În urma răscoalei din 1907 comuna a fost împroprietărită cu 106 ha pășune în Valea Rusului, pentru satul Bădeni și cu 295,59 ha în Valea Mare pentru satele Scobinți, Fetești și Zagavia.
De asemenea, în anul 1908 s-a adoptat o lege prin care se interzicea formarea trusturilor arendășești, plafonându-se arendarea la maximum 4000 ha de pământ.
Tot atunci s-a votat legea prin care se crea Casa Rurală, o bancă ce avea rolul să cumpere moșii, pe care să le vândă apoi țăranilor în loturi de până la 5 ha, acordând credite în vederea luării în arendă a pământului de la moșieri sau de la stat de către țărani organizați în obști agricole sătești.
Menționăm că în anul 1919, Casa Rurală din zonă deținea o suprafață de 3909 ha cumpărate de la bancherul Leon Daniel și de la frații Ștefan, Grigore și Gheorghe Barbu, teren expropriat în mare parte (3495 ha) pentru împroprietăririle din anul 1921.
Reforma agrară care a urmat după Primul Război Mondial (1916-1919) a fost promisă de regele Ferdinand soldaților români încă din tranșee, în martie 1917, dar a mai durat încă aproape doi ani până la emiterea Decretului regal din data de 14 decembrie 1918 și încă aproape trei ani până la votarea (sub presiunea amenințării răscoalelor țărănești) a Legii reformei agrare din iulie 1921.
Legea prevedea exproprierea moșiilor mai mari de 100 ha cu excepția pădurilor, livezilor și viilor, lăsându-se moșierilor câte o sută de hectare de fiecare proprietate, ceea ce a permis unor moșieri expropriați să păstreze întinse suprafețe de pământ, rezultate din comasarea moșiilor a câte 100 ha.
Pământurile erau atribuite țăranilor prin răscumpărare, statul participând și el la aceasta, venind astfel în sprijinul marilor proprietari, care au realizat importante sume de bani din tranzacții. De asemenea, Legea prevede că țăranii care nu plăteau de patru ori la rând ratele de răscumpărare, pierdeau atât dreptul la împroprietărire, cât și ratele achitate anterior.
Țăranii împroprietăriți nu au primit și inventar agricol, iar pământul alocat era dintre cel mai prost și mai puțin roditor. Deși inițial se promisese o reformă agrară largă, atotcuprinzătoare, în realitate foarte mulți țărani săraci, văduve și orfani de război au rămas fără pământ.
Arhivele Naționale din Iași păstrează evidența nominală a tuturor locuitorilor comunei cu suprafețele și tarlalele unde au fost împroprietăriți, dar legislația actuală nu permite accesul la aceste informații decât după o perioadă de o sută de ani.
În anul 1922, suprafețele de fânețe și pășuni ale comunei Bădeni au fost întregite cu 89 ha în Coada Gâștei, cu 31,67 ha în Coasta Luciului (Scobinți) cu 42,36 ha la Iazu Nou (pentru satele Scobinți, Fetești și Zagavia), cu 25 ha în Pădurea Zvarici (Scobinți), cu 50 ha La Pietrărie (pentru satele Fetești, Zagavia) și Sticlăria cu 200 ha Total, 839 ha și 6224 mp.
Împroprietăririle care au avut loc în anii 1919 și 1921 au înzestrat cu pământ 693 de familii, cu o suprafață de 2488 ha, dar până în aug. 1947, un număr de 151 de săteni, care posedau 755 de ha, au înstrăinat terenul respectiv, prin vânzare silită, 48 de persoane cu 240 ha, sau vânzare benevol, 103 familii cu 515 ha.
În 1921, proprietarul V. Teodorescu din Bădeni declara că a obținut 220 deca de vin, iar irectorul Școlii Normale, Ion I. Onu, arăta că a dobândit de la via sa, 80 deca de vin.
Reforma Agrară care a urmat celui de al Doilea Război Mondial (1941-1945) s-a desfășurat în baza Legii din 22 martie 1945, potrivit căreia se expropriau în primul rând pământurile moșierilor fugiți din țară, a așa-zișilor criminali de război care au împins România în războiul antisovietic, precum și toate moșiile mai mari de 50 ha, dar comitetele țărănești de la sate au început confiscarea pământurilor moșierești și împărțirea acestora locuitorilor, înainte de apariția legii.
Pământul se dădea țăranilor în deplină proprietate și fără nici o despăgubire către moșier; întâi se dădea celor fără pământ, apoi celor cu pământ puțin, orfanilor, văduvelor de război și celor care au luptat pe front împotriva fasciștilor. Odată cu pământul, în limita posibilităților, a fost împărțit și inventarul agricol.
Pentru pregătirea Reformei Agrare, programată a se înfăptuirea în primăvara anului 1945, la 6 feb., a avut loc în casa comunei din Scobinți o întrunire a fruntașilor satelor componente, prezidată de Gh. Gh. V. Fedeleș, delegatul Frontului Plugarilor al Plășii Cârligătura (Tg.
Frumos), care a procedat la alegerea membrilor Comitetului comunal al Frontului Plugarilor, astfel: Dumitru Draer, primar al comunei Scobinți, a fost ales președinte, Ion Neică Cazacu, vicepreședinte, membri:
Gh.N. Ponor, Dumitru M. Danalache, Dumitru Paraschiv, Neculai Stoica Popovici, Costache A. Trofin, Vasile Daicu, Tudorache Gavriloae, Ioan Maftei, Gh.C. Grozav, Ioan a Pachiței, Gh.C. Mustață, Toader Gh. Nastasă, Vasile Gafencu și Vasile Pârpâriță.
Gh.C. Ponor a fost ales secretar, iar Dumitru Gh. Acotunoaei, casier al comitetului.
O lună mai târziu, la 22 martie 1945 are loc alegerea unui Comitet comunal de reformă agrară format din locuitorii comunei care aveau mai puțin de două ha de pământ: Vasile Dodiță, N.D. Pârpâriță, Gh. Muscalu, Gh. Condurache, Gh. Ropceanu, N. Stoica, I.V.Trofin, Ion Cuibuș, Dumitru A Pintilie, C. M. Ciubotaru, Pavel D. Mușei și Gh. Mihu, avându-l ca președinte pe Gh. Th. Năstasă, cu misiunea de a întocmi listele cu locuitorii comunei Scobinți ce urmau a fi
împroprietăriți și îndeplineau următoarele criterii: categoria I, ostașii de pe front, invalizi, văduve și orfani, 476 persoane cu un necesar de 1744 ha, categoria a II-a, sătenii care nu aveau pământ deloc, 70 familii, cu un necesar de 267,5 ha și cei cu pământ de până la 5 ha, 296 cetățeni, pentru care erau necesare 995 ha, reprezentând un total de 3006, 5 ha.
La categoria I, locuitorilor din satul Scobinți li se cuveneau 448,5 ha, celor din Sticlăria, 451 ha, din Bădeni 426,5 ha, din Zagavia, 225 ha, și Fetești, 193 ha, iar la categoria a II-a sătenii din Scobinți solicitau 83,5 ha, din Sticlăria, 40 ha, Bădeni, 49 ha, Zagavia, 38 ha, iar din Fetești, 57 ha.
Categoria de cetățeni ai comunei care reclamau, conform Legii, completarea suprafețelor de teren până la 5 ha, era distribuită astfel:
Scobinți, 175 ha, Sticlăria, 328 ha, Bădeni, 258 ha și Fetești, 236 ha.
Comuna nu dispunea decât de 177 ha din terenurile agricole (arabil, vii, livezi și fânețe), expropriate de la Th. Crețu, Petru Angelescu, Aurel Totoescu, David Bercovici, Azdril Zimber, Ana Rugescu, Toader Halacu, Candid Golăescu, Gh. Barbu, Gh. Nicolau, Nazal Lionov, Vasile Pârpâriță, Mihai Mancea ș.a., diferența de 2829 ha urmând a fi asigurată din altă parte. Locuitorii satului Zagavia cereau să li se distribuie cele 19 ha de teren deținute pe teritoriul lor de târgoveții
din Hârlău, iar cei care au lucrat pe moșia Ghica din Deleni erau îndreptățiți să solicite a fi puși în posesie pe aceste pământuri.
Un număr de 339 locuitori din comuna Scobinți au fost împroprietăriți cu 508 ha de teren din moșia Zarifopol din Ceplenița, reprezentând câte 1,5 ha de familie.
Într-o primă etapă au fost împroprietăriți 110 oșteni concentrați sau mobilizați, aflați pe front, iar celelalte categorii de săteni au primit pământ în funcție de suprafețele disponibile, insuficiente însă pentru toți locuitorii comunei.

1. NAȚIONALITATEA

Din datele reieșite în urma recensămintelor populației de după 1956, rezulta că toți locuitorii din Scobinți sunt de naționalitate română, însă, adevărul istoric dovedește că pe teritoriul comunei s-au așezat de-a lungul timpului numeroase familii de evrei, care se îndeletniceau în mod deosebit cu comerțul de vite și cereale, cu cămătăria, dețineau prăvălii, crâșme, mori, vii și terenuri arabile, erau arendași ori se îngrijeau de administrarea fabricii de spirt de la Velniță (în 1880, Iacob Goldfeld, evreu, supus austriac, era contabil la Velniță) ș.a., se ocupau de 140 comerțul ambulant (negustori voiajori), erau păsărari (Ștrul Păsăraru din Zagavia), șufari (Ițic Șufaru din Fetești), servitori etc.
Vechea Eladă era reprezentată de familia grecului Mihail Stamatopul, care în perioada 1880-1889 a fost primarul comunei Bădeni. Italienii sau făcut remarcați prin construcțiile de case și conace boierești ridicate în zonă după 1900 și în perioada interbelică. Austriecii, germanii, transfugii din nordul Bucovinei, de după 1775, locuiau în casele din ograda velniței, fiind apreciați pentru priceperea lor meșteșugărească, lucrând ca mecanici sau fierari la povarnă.
Pe lângă țiganii care au fost dezrobiți și își aveau bordeiele și cocioabele lor sărăcăcioase la margine de sat, vara veneau țiganii nomazi (căldărarii) și își ridicau corturile lor peticite și afumate în medeanul așezărilor, la Balta Stârcioaiei, la Podul Contâș, sau lângă ograda velniței.
În ianuarie 1945 în satele comunei se aflau refugiați cetățeni din Basarabia și din Bucovina, printre care Leon Goloșmanu și Gh. Goloșmanu, veniți din Bucovina în anul 1918 și stabiliți în satul Scobinți, Th. Răinicencu, din Basarabia, venit în 1926 și stabilit în satul Fetești, de profesie agricultori, Anca Țurcanu, învățătoare, refugiată din Basarabia în anul 1944, locuind în satul Fetești și Lungu Vasile, tot din Basarabia, stabilit în satul Zagavia.

2. NUMELE LOCUITORILOR
3. Numele de persoană
   Pe lângă numele de botez Ioan, Ileana, Maria (Mariea), Gheorghe, Vasile, Mihai, Paraschiva, Ana, Dumitru ș.a. inspirate din Calendarul creștin ortodox, din preajma sărbătoririi sfântului respectiv, se mai întâlnesc și alte nume vechi, precum Manalache, Petrache, Rucsanda, Profira, Savastița, Safta, Marghioala, Casandra, Acsinia, Dochița, Zoița, Evdochia, Varvara, Aglaia, Ioachim, Frăsâna ș.a.
   Multă vreme s-a păstrat în satele comunei, ca de altfel în mai toate satele Moldovei obiceiul ca nepoții să poarte numele bunicilor sau al nașilor de botez, convinși fiind că fiecare copil se naște cu numele său, dar această tradiție s-a pierdut, drept dovadă numele pe care le auzim astăzi rostite în jurul nostru.
4. Numele de familie
   Sunt cunoscute vechile nume de familie din satul Scobinți: Gagea, Pârpâriță, Gozav, Fedeleș, Marfă, Șerban, Marțân, Nastasă, Lazăr, Pascal, Zapan, Ciobanu, Costăchescu, Gramadă, Pintilie, Ciubotariu, Maftei ș.a., ori din Fetești: Ponor, Brânză, Țuțuianu, Cotună, Neică, Sumanaru, Duhan, Dandea, Marin, Condurache, Avram, 141 Scripcaru, Muscalu, Lavric, Stavarache, Simionescu, Ropceanu, Pascaru, Tescu, Cuibuș, Lipovanu ș.a.; sau din Zagavia: Cotiugă, Danalache, Fudulache, Ghemiș, Vârvărescu, Baltag, Găină, Cucu, Arhip, Trofin, Ozoreanu, Zurbagiu ș.a.
   Din satul Sticlăria amintim numele de familii: Galeru, Daicu, Hrițcu, Hriscu, Boca, Bița, Macsinoaiei, Lutic, Tincu, Coșofreț, Stângaciu, Pintilie, Palade, Mușei ș.a., iar din Bădeni, consemnăm numele unor vechi familii, ca: Bran, Ciofu, Belcescu, Onu, Gavril, Roșu, Hurmuz, Sfetcu, Grosu, Nucă, Meteleț, Galbăn, Moisa ș.a.
   De la Zvarici amintim familiile Petrovici, Păstrăguș, Coroianu, Cercu ș.a.
   Din registrele de stare civilă ale anilor optzeci, ai secolului al XIX-lea am reținut nume de familii care au dispărut sau sunt mai puțin întâlnite, ca: Bobârnă, Jumuliță, Buliga, Dabija, Huzum, Ivănuță, Belei, Oborocea, Corcodel, a Săvoaei, a Marghioalei, a Saftei, Furtușneag, Șuvei, Vârlan, Gh. Pișta, (fierar), Lăbușcă, Barabulă, Gh. Bosniuc (morar la Iazu Nou, 1881), Țipliuc, Țigănașu, Dudulac ș.a.
   Hurmuz, spre exemplu, este nume grecesc. Străbunii eleni s-au stabilit la Bădeni, pe moșia Ceplenița și în satul Horodiște de la Cotnari. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, vornicul Doxaki Hurmuzaki a moștenit moșia Cernăuca de lângă Cernăuți și în anul 1804 s-a mutat cu întregul clan în Bucovina, întemeind acolo vestita familie a Hurmuzăkeștilor, în frunte cu Eudoxiu, baron de Hurmuzaki.

3. NUMĂRUL LOCUITORILOR
   În catagrafierea din 1772 nu au fost incluși boierii, călugării și alții, fiind impuși la impozite numai capii de familie.
   Anul 1945 se înregistrează statistic cu un număr de 5500 locuitori, în perioada 1 ian.- 1 sept. născându-se 36 de copii și decedând 170 de persoane, cu un spor negativ al populației de – 134. În 1947, în comună erau 1143 familii cu un număr de 5140 de locuitori, după cum urmează: Scobinți 302 cu 1275 persoane, Bădeni, 264 cu 1122, Fetești, 172 cu 891, Zagavia, 145 cu 664, iar Sticlăria avea 260 de familie cu 1188 suflete. Din numărul total al populației, 1108 erau bărbați, 2014, femei, iar 2018 îl reprezentau copiii.
   După profesii și ocupații, marea majoritate aparținea agricultorilor, 21 învățătorilor, 3 preoți, 6 cântăreți bisericești, 3 universitari, 2 conducători, un notar, un secretar, un impiegat, un pădurar și un director de cămin cultural, mecanici, morari ș.a.

4. MOBILITATEA POPULAȚIEI
5. Nașterile

Evidența nașterilor
Pentru orice studiu demografic, actele de stare civilă reprezentau sursele principale de cercetare.
Începând din 1806, cele dintâi documente de stare civilă sunt actele de cununie, întocmite de preoți. Primele registre de stare civilă (matricele) au fost introduse pe lângă parohii, începând din 1829.
Din 1832, prin Regulamentul Organic, s-au reorganizat Oficiile de stare civilă pentru ortodocși.
Prin intrarea în vigoare a Codului civil din iunie 1865, registrele de stare civilă (matricele) au fost luate de la parohii și s-a dispus ca primul exemplar să se păstreze la primăria comunei, iar al doilea exemplar la tribunalul județean.
Studiul natalității pe o anumită perioadă oferă o imagine completă și complexă a celor care au viețuit în spațiul geografic respectiv. Istoria satului, a comunei este sugestiv ilustrată în registrele de stare civilă (nașterile, căsătoriile și decesele reprezintă cele mai importante evenimente din viața omului și respectiv a comunității din care face parte).
Din 1960, studiul natalității se poate face pe baza registrelor de stare civilă și a evidențelor circumscripției sanitare din comună, deoarece nașterea se înregistra în localitatea în care a avut loc și nu în loc. de domiciliu a mamei.

2. Numărul nașterilor
   Din 1903 și până în 2009 (106 ani !) în comuna Scobinți au avut loc 16452 nașteri, media anuală fiind de 155,2 nou născuți, cu numărul cel mai mare de înregistrări, 249 în 1935, iar cel mai mic, de 68 și 92 în 1945 și respectiv în 1944, ca o consecință a războiului și a urmărilor sale.
   În primul sfert de veac, 1903-1927, au venit pe lume 3669 copiii, din care 1938 băieți și 1731 fete, cu o medie anuală de 153 nașteri, iar în perioada 1934-1969 s-au născut 5865 copiii, cu o medie de 163 nașteri pe an. De remarcat că în acest interval de timp, premergător războiului, au loc cele mai multe nașteri (în șapte ani, 1934-1940, se nasc, nici mai mulți nici mai puțini decât 1585 copiii, în medie de 226,4 de nașteri pe an), cu o scădere considerabilă în a doua parte a războiului, după care numărul nașterilor a început să crească la 147 în 1946 și respectiv 145 în 1947, ajungând peste doi ani, în 1949, la 207 nou născuți.
   Măsurile administrative luate de vechiul regim în 1967 nu au determinat creșterea natalității populației, acestea coborând în anul 1968 sub o sută de nașteri.
   Din 1970, numărul nașterilor a început să crească, realizând până în 1986, într-un interval de 17 ani, o medie de 179,2, cu 3047 nou născuți, din care 1565 băieți și 1482 fete, cu un raport între sexe de 51,36 % m și 48,64 f.
   În perioada 1987-2009 (23 ani) se nasc 2954 copii, 1494 băieți și 1460 fete, cu o medie anuală de 128,4 nașteri și un raport strâns între sexe, de 50,58% și 49,42 %, cu ani în care numărul nașterilor de băieți și fete este egal: 1990; 1996; 2000 și 2006.
   Pe localități ponderea o deține satul Sticlăria, cu 889 nașteri (481 băieți și 408 fete), urmat de satul Scobinți cu 724 nașteri, 351 / 373 (fetele depășind numărul băieților), satul Fetești, 598 nașteri, 333 / 265, satul Bădeni, 483 nașteri, 227 / 256 (fetele deținând supremația) iar satul Zagavia se înregistrează cu 438 nou născuți, din care 223 băieți și 215 fete.
   Anul cel mai prolific al perioadei fiind 1987, cu 176 nașteri, față de 2002, cu 103 nou născuți, în ultimii zece ani înregistrându-se o medie anuală de 121 nașteri, sub media din ultimii 23 de ani, cu vădite tendințe de scădere, de la 145 nașteri în 2005, la 105 în 2007 și 2008, respectiv 106 în 2009.
   Menționăm că prin desființarea caselor de nașteri din mediul rural, copiii se nasc în alte localități, creând astfel probleme în înregistrarea noilor născuți în registrele de stare civilă de la comune.

1. Mortalitatea

Numărul deceselor
Numărul deceselor, cu scăderi și creșteri, reflectă evenimentele social-politice și epidemiile (variolă, tifos, holeră, pelagră ș.a.) care au făcut victime în rândul populației, foametea și altele.
Dureros de multe pierderi se înregistrau în perioada 1865-1900 în rândul noilor născuți și al copiilor de până la cinci ani, veniți pe lume în satele comunei și în mod deosebit în acele cotune de la Lupăria (Trăisteni) și Petroșica, depărtate de satul de reședință al comunei, mortalitatea infantilă menținându-se la cote alarmante și în celelalte așezări rurale.
În perioada 1919-2009 (91 ani) au decedat 6130 persoane, cu o medie anuală de 67,36, astfel: în perioada interbelică, 1919-1939 s-au înregistrat 1918 decese, cu o medie anuală de 91,33 de cazuri, cu extreme de 9 decese în 1932 și 132 în 1934.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a foametei au murit 1027 persoane, cu o medie anuală de 128,4 decese, înregistrându-se cele mai mari pierderi în anul 1945, cu 195 morți. (În 1945, populația comunei era de 5500 suflete, de la 1 ian. și până la 1 sept. 1945, înregistrându-se 170 decese și numai 36 nașteri).
De remarcat că în anul foametei, 1947, au pierit mai mulți oameni decât în anul de război 1944, fapt ce reflectă situația grea prin care a trecut populația țării în acele timpuri.
În perioada 1950 și1989 (40 ani) au murit 1681 persoane, cu o medie anuală de 42,02 decese, cu cel mai mic număr înregistrat în 1966 de 25 cazuri și cel mai mare în 1986 când s-au pierdut 142 oameni, urmare și a exploziei nucleare de la Cernobâl.
În intervalul 1990-2009 au avut loc 1504 decese cu o medie anuală de 75,2, cu 55 pierderi în 1992 și 95 în 1999, cu mult peste media anuală de 67,36 a întregii perioade 1919-2009 și cu 33 decese peste media anuală a intervalului 1950-1989, fapt ce dovedește o creștere însemnată a numărului deceselor și o scădere considerabilă a sporului natural al populației.

Durata medie a vieții
Între 1832-1950, durata medie a vieții a fost de 30 ani, datorită mortalității infantile foarte ridicate, vârsta medie crescând în fiecare an cu câte două-trei procente, ajungând în 1990 la 66 ani pentru bărbați și 70 ani pentru femei, pentru ca în următorii zece ani, durata medie a vieții să fie de 71 ani la bărbați și 73 ani la femei.
În 2009 speranța de viață la bărbați înregistrează în comuna Scobinți o scădere ușoară stabilizându-se la 70 de ani, pe când la femei, durata medie de vârstă crește la 77 ani.
De asemenea, în anii de referință, s-a constatat că numărul deceselor la bărbați este cu mult mai mare decât la femei, (în 1990 au decedat 35 bărbați și 29 femei, în anul 2000 procentul a fost de 69% bărbați și numai 31%femei, iar în 2009, din cele 74 de decese înregistrate, 59,5% erau bărbați și 40,5% femei). (referent Mihai Roșu).

Cauzele mortalității
Cele mai multe victime le-au făcut epidemiile de tifos exantematic (feb.1945), dizenterie, scarlatină, variolă, tuse convulsivă ș.a. și bolile sociale din a doua jumătate a sec. XIX, sifilisul, pelagra, tuberculoza, considerate principalele cauze ale creșterii mortalității, sau cele mai vechi ciuma și holera care decimau întregi comunități omenești.
Condițiilor materiale precare din trecut se adaugă lipsa de medicamente și a asistenței medicale corespunzătoare, consemnându-se că până în 1900 multe mame mureau la naștere.
Dacă ar fi să dăm crezare expresiei că fiecare secol își are bolile lui, putem arăta că cele mai multe cauze ale mortalităților din ultimii douăzeci de ani sunt reprezentate de insuficiențele cardiace (42% în 1990; 56% în 2000 și 40% în 2009), urmate de cardiopatii, neoplasm, H.T.A., ateroscleroză, ciroză ș.a. (dr. Constantin Andronic).

1932. Evoluția sporului natural al populației
      Diferența dintre numărul nașterilor și al deceselor dintr-o anumită perioadă se numește spor natural al populației și poate fi pozitiv sau negativ, funcție de acest raport.
      De menționat este faptul că în ultima sută de ani, sporul mediu natural al populației comunei Scobinți este de + 88 persoane.
      În perioada 1919-1939, sporul mediu anual este +63, excluzând anii de război, 1917 și 1918, cu un spor negativ de -37 și respectiv -43, cele mai multe nașteri înregistrându-se în anul 1935, iar cele mai puține decese în 1932.
      În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sporul este negativ, -38 în 1944, când s-au născut 92 copii și au murit 120 oameni, iar în 1945 au decedat 195 de persoane și s-au născut 68 copii, cu un spor negativ de -127.
      În perioada 1950-1989 s-au născut 6420 copii și au decedat 1681 oameni, cu un spor pozitiv considerabil, cu media anuală de +119 față de intervalul 1990-2009, când au loc 2623 nașteri și 1504 decese, cu o medie anuală a sporului natural al populației de +56 reprezentând mai puțin de jumătate din media anilor 1950-1989, în anul 2002 înregistrându-se cel mai mic spor al perioadei de numai + 23, dovedind statistic tendința de menținere a deceselor la un anumit nivel și de scădere, în același timp, a numărului de nașteri, sau, în cel mai fericit caz, de înregistrare incorectă a acestora.

Căsătoriile
În perioada 1903-2009 (107 ani) în comuna Scobinți s-au înregistrat un număr de 5191 căsătorii, cu o medie de 48,5 căsătorii pe an, cele mai puține având loc în anii de război, 1917 (5) și 1944 (9) precum și în 1914; 1930; 1933; 1946 și 1952, cele mai multe încheindu-se în 1959 (100); 1954 (92), în intervalul 1956-1958, cu 80; 83 și respectiv 82 căsătorii.
De menționat este faptul că numărul de 77 căsătorii oficiate în 1962 este egal cu al celor de la începutul veacului, din 1903, cu mult peste mediile anuale ale tuturor perioadelor analizate.
În 1903-1932 au avut loc 1082 căsătorii, cu o medie de 36 oficieri pe an, în 1933-1962, s-au înregistrat 1728 de asemenea evenimente, cu o medie de 57,6 căsătorii, în 1963-1992 au fost 1536 căsătorii cu o medie anuală de 51,2 iar în perioada 1993-2009 s-au încheiat 857 căsătorii, cu o medie anuală de 50,4 căsătorii, cu un maxim în 2001 de 64 oficieri și un minim în 2005, de 39 căsătorii.
De obicei căsătoriile se încheiau mai mult toamna și iarna și într-un număr redus în perioada de primăvară-vară, în timpul posturilor nunțile fiind interzise ș.a.

Vârsta partenerilor la încheierea căsătoriilor
Prezintă o evoluție firească, corespunzătoare schimbărilor ce au avut loc în concepția și structura de vârstă a populației satului.
În 1876, majoritatea fetelor aveau la căsătorie vârsta de peste 20 ani, iar flăcăii depășeau adesea la însurătoare etatea de 23-24 de ani.
Căsătoriile dintre persoane văduve, a doua sau a treia oară erau puține. De asemenea, în perioada 1865-1900, multe cupluri solicitau oficierea căsătoriei după nașterea primului copil, creând dificultăți în înregistrările de stare civilă, moașa fiind obligată de fiecare dată să depună mărturie împreună cu încă doi martori din sat.
De regulă mireasa era adusă din satele vecine, puțini flăcăi se stabileau după căsătorie în satul fetei.

Divorțurile
Stabilitatea familiilor din comună este dovedită de numărul redus de divorțuri, situație influențată și de modificările survenite în Codul civil și Codul familiei.

Relațiile de rudenie între locuitorii satului
După „Codul familiei”, rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau faptul că mai multe persoane au un descendent comun. Spre exemplu, Mihalachi Fedeleș (n.1786) a avut doi fii, Nicolae (n.1812) și Manalachi (n.1818), care la rândul său are un fiu, Petrachi Fedeleș (n.1850) căsătorit în 1874 cu Rucsanda Lungu (n.1853) părinții prof. univ. de mai târziu, Costache Fedeleș (n.1877), ai magistratului de Sibiu, Gheorghe Fedeleș (n.1887), precum și ai Elenei T. Galeriu (n.1879), înv. Sticlăria, Mariei N. Popescu (n.1881), Nataliei C. Suceveanu (n.1891), înv. și ai lui Dumitru Fedeleș (n.1893).
Nicolae Fedeleș (n.1812) l-a avut pe Mihalachi Fedeleș (n.1844), iar acesta este tatăl lui Ion Fedeleș (n.1873), căsătorit cu Profira (Surugiu) Simionescu (n.1882). La rândul lor, cei doi au avut mai mulți copii (Ileana, Maria, Neculai, Zoița, Ruxanda, Tinca ș.a.), printre care și pe Elisabeta (mătușa Saveta, n.1921), mama autorului acestor rânduri.

Migrarea populației
Raportul dintre populația venită și plecată din localitate poate fi ilustrată și de numele purtat de unii locuitori (Ungureanu, Ardeleanu, Ropceanu, Deleanu, Tărnăuceanu, Hotiniul, Cotnăreanu, Hârlăoanu etc.
Colonizarea satelor domnești cu populații aduse sau venite din Galiția, Polonia, Podolia este evidențiată de numele de familie întâlnite în satele comunei.
Cooperativizarea forțată a agriculturii a creat un fenomen pronunțat de depopulare a satelor prin plecarea tineretului sau a familiilor tinere spre oraș, iar din anul 1989, și în mod deosebit după accentuarea crizei actuale, se înregistrează un exod al populației de la oraș către sat, cu efectele sale majore.
De asemenea, situația economică precară din țară a determinat multe familii sau membri ai acestora să plece după căutarea unui loc de muncă în străinătate.

5. Sănătatea
   Dintru începuturi, sănătatea era reprezentată în satele comunei noastre, ca de altfel în mai toate așezările rurale, de acei oameni cunoscători de plante, buruieni și ierburi, și de practici tradiționale de tămăduire a boalelor.
   De fapt tot ce ne înconjoară, de la nevinovata frunză de pătlagină și până la mugurii de brad din vârf de munte, are un rol benefic asupra corpului uman, cu condiția să știi când să le recoltezi, în ce anotimp, în ce perioadă a zilei sau fază a lunii, ce să recoltezi; rădăcină, tulpină, frunze, flori; cum se prepară și se păstrează, și în mod deosebit pentru ce afecțiuni se întrebuințează.
   Prin apariția medicamentelor de sinteză și a tehnicilor moderne de diagnosticare și tratare a afecțiunilor umane, practicile vechi au fost repudiate, ignorate sau uitate, întorcându-ne astăzi cu greu la farmacia verde, de unde își are începuturile medicina modernă, marcată, din păcate, puternic de criza economică, socială și politică pe care o parcurgem.
   Activitatea de sănătate din satele comunei Scobinți a avut de-a lungul timpului și perioade mai bune.
   Primele cadre medicale cu școli de specialitate cunoscute în comună sunt: Maria Stoica, moașă oficială, (în fiecare sat fiind și câte două-trei moașe neoficiale) și Neculai Azoiței, agent sanitar, ambii activau în 1907 sub îndrumarea Circumscripției sanitare nr. II Iași.
   Un alt cadru medical destoinic, cu o activitate îndelungată pe raza comunei Bădeni (Scobinți) a fost moașa oficială Ortansa Costăchescu (n. 1889) soția notarului Leon Costăchescu și mama 148 învățătorului Gh. Costăchescu, care a activat în domeniu până în anul 1947, când a ieșit la pensie.
   Cel dintâi medic de la Circumscripția sanitară Bădeni, dinainte de război, a fost dr. Elena Băiceanu (1943), dr. Elena Teodoriu și periodic dr. Theodor Ungureanu, agenții sanitari Mihai Șalaru și Gh. D. Paraschiv, ultimii având un rol activ în combaterea epidemiei de tifos exantematic din 1943-1945, care în feb.1945 a atins vârful maxim, când sute de localnici au căzut victime acestei molime.
   Aurica Dobru era soră de ocrotire în Bădeni, perioada 1944- 1947.
   În 1945, în comuna Scobinți se înregistrau 308 cazuri de îmbolnăviri: 125 cu tifos, 100 cu scabie, trei TBC, iar 80 alte afecțiuni, pentru care se solicitau medici și medicamente.
   Din oct. 1945 locuitorii comunei au beneficiat de serviciile medicale ale doctorului Constantin N. Marta, circa sanitară funcționând într-un spațiu închiriat din satul Bădeni, apoi în fostul local al Primăriei din acest sat.
   În 1948 Trofin Corneliu și Iancu Crețu erau medici la Circa sanitară Bădeni iar Toader Crauciuc era agent sanitar.
   După anul 1950, activitatea dispensarului s-a mutat în incinta conacului Barbu, unde s-a instalat și noul sediu al Sfatului Popular al comunei Scobinți.
   Timp de patru ani, din 1955 până în 1959, funcția de moașă oficială a fost îndeplinită de Agapi Leontina, urmată de o fiică a satului Bădeni, Clara (Borcilă) Roșca, absolventă a Școlii Medii Tehnice Sanitare din Iași, promoția 1954, cu specialitatea asistent mamoș, fiind repartizată mai întâi la Dispensarul din Vatra-Pașcani, iar din 1959 și până în 1990, când a ieșit la pensie, a funcționat în comuna Scobinți, asistând în acest timp (după datele statistice de stare civilă), la venirea pe lume a unui număr de peste 4 200 de bebeluși.
   Casa de nașteri a funcționat până în anul 1985 în incinta conacului, cu un staționar de câteva paturi, amenajat în casele Andrieșoaea de vizavi, mutată apoi într-o clădire nouă din spatele fostei primării.
   În perioada anilor șaizeci-șaptezeci, la dispensarul din localitate funcționau câte doi-trei medici, printre care dr. Dan Micu, dr. Dan Hulubiuc, dr. Olimpia (Căzănescu) Macovei, dr. Sandulovici ș.a., iar din 1979-1980, în comuna Scobinți și-a desfășurat activitatea medicii: Mihai Dobre, Carmen Velicu, Dan Prisecariu, Ioan Melinte, soții Veronica și Constantin Andronic, Emanoil Coman, Violeta (Velicu) Visu, Dan Tighineanu, Dan Vasiliu, Palade ș.a.
   Dintre asistenții medicali s-au remarcat în mod deosebit Maria Neică, Maria Stratenie, Rica Luca, familia Paraschiva și Jenică Olaru din Bădeni, în casa cărora a fost deschis în 1959 și mai funcționează încă Punctul sanitar din sat.
   Un alt punct sanitar și o casă de nașteri și-au desfășurat activitatea până în anul 1981 la Sticlăria, într-un spațiu închiriat de la Petrache Daicu.
   Într-o anumită perioadă, Dispensarul medical din comuna Scobinți a susținut și activitatea sanitară din comuna Ceplenița prin punctele sanitare și casa de nașteri de la Buhalnița, condusă mult timp de Ana Făluță și Elena Damaschin de la Ceplenița.
   Se cuvine să consemnăm în acest cadru și activitatea felcerului de formație militară, Constantin Pavăl și a infirmierului Petru Dolhăscu, care timp îndelungat au străbătut satele comunei venind în întâmpinarea celor suferinzi.
   Din 1998, dispensarele medicale de la sate au fost desființate, apărând în loc cabinetele medicale particulare, precum: cabinetul dr. Constantin Andronic, dr. Daniela Grădinaru și dr. Cătălin Grădinaru, cu asistentele Ana Forcoș, Mioara Turcu și Mihaela Asavei ș.a.
   În fostul local al Primăriei din Scobinți funcționează două farmacii; „ACG-CO.Pharm 2005”, farmacist, Alina Grigoriu, asistent Mihaela Asavei și „Bianca Farm” SRL, farmacist Simona Lupașcu, asistent farmacie Raluca Ghivnici, precum și un centru de masaj, patron Cristian Rusu, maseur, Marcel Doboș asistent și Monica Cracană.
   Cabinetul stomatologic se află în curs de amenajare și dotare în clădirea fostei case de nașteri din spatele conacului.

În 1875, Plasa Bahluiu cuprindea comunele Bădeni, Băiceni, Belcești, Bârlești, Ceplenița, Cotnari, Podu Iloaei și Șipote. Suprafața teritoriului plășii era de 74123 ha, cu două șiruri de dealuri mari, orientate N-S; unul trece printre râurile Jijia și Bahlui, cu ramificațiile sale, formând două văi mari, iar celălalt pe dreapta Bahluiului.
Printre aceste dealuri se află un număr de izvoare și pâraie, care în cursul lor alimentează satele, văile și șesurile cu apa necesară; precum și un număr de iazuri mari și mici, care pe lângă că servesc pentru adăpatul vitelor, dar mai produc stuh și pescării.
Dintre râuri: Bahluiul și Jijia, iar dintre pâraie: Miletinul, Mitocul, Prăjanul, Fetești, Scobinți, Buhalnița, Cotnari, Cârjoaia, Bahluiețul, Jijioara ș.a.
Drumuri. Plasa Bahluiului este țesută de un mare număr de drumuri comunale și vecinale care leagă satele și comunele între ele. Cele mai importante sunt:
1. Drumul Podul Iloaei-Hârlău: începe din târgușorul Podul Iloaei; merge spre N-V pe valea și malul drept al răului Bahluiu, până în comuna Belcești; de acolo pe partea stângă trecând prin satele: Belcești, Hodura, Ceplenița și Bădeni, până în marginea târgului Hârlău din jud. Botoșani.
2. Drumul ce pleacă din târgul Podul Iloaei, pe malul stâng al Bahluiului, trece prin satele: Bârlești, Erbiceni, Focuri, Coarnele[1]Caprei, până la Petroșița, unde se desface în două ramuri: una către N[1]E, spre comuna Șipotele, până la malul drept al Jijiei, iar altă ramură, prin Trăisteni, Onești și Plugari, dă în șoseaua națională din jud. Botoșani.
3. Drumul ce pleacă de la Târgul Frumos spre Nord, pe marginea de S-V a plășii, prin satele: Cucuteni, Băiceni, Măgura, Cârjoaia și Cotnari, se leagă cu șoseaua mixtă.
Afară de acestea sunt două drumuri mari: unul mixt de la Târgul Frumos la Hârlău; trece prin comunele: Băiceni, Cotnari, Ceplenița și Bădeni: altul județean, trece pe la Nordul plășii Copou în sus prin comunele: Șipotele, Onești și se leagă cu șoseaua națională din jud. Botoșani.
Pe cât este de bogat în producțiuni pământul plășii Bahluiu, pe atât producțiunea industrială se află cu totul în urmă; căci, afară de 31 mori de apă, una de vânt și 10 de aburi, pentru măcinat făină, o velniță, unde se fabrică rachiuri, industria mare nu se mai înseamnă prin nimic alta.
Industria casnică se menține prin lucrul cânepei, a inului și a lânei, făcându-se diferite țesături, precum: pânză, țoale, sumane, scoarțe etc.
Prin școalele rurale a început a se lucra pălării de paie și această industrie merge progresând de la an la an.
Comerțul locuitorilor constă în desfacerea cerealelor și a vitelor prin târgurile din vecinătate: Podul Iloaiei, Târgu Frumos și Hârlău, iar proprietarii mari fac vânzări de producte în cantități însemnate cu străinătatea.
Vinurile și fructele sunt căutate în țară cât și în afară.
Populația. În plasa Bahluiului se află o populație de: 5471 familii, sau 25718 locuitori, dintre care: 13110 sunt bărbați, 12608 femei; dintre aceștia; 22920 sunt români, 2633 evrei, 19 germani, 13 poloni, 13 unguri, 6 ruși, 2 greci și un lipovan.
Românii în general se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor. Evreii, care trăiesc cea mai mare parte în târgușorul Podul Iloaei, fac comerț cu băcănii și lipscănii, unii sunt meșteșugari precum: croitori, ciubotari, fierari, tinichigii, stoleri, zidari, alții fac comerț ambulant prin sate cumpărând: piei, vite, producte, fructe, păsări, brânză, ouă 152 etc.; iar alții sunt posesori de moșii; ceilalți străini se află în diferite servicii pe la moșii.
Plasa Bahluiului unită cu Cârligătura, se administrează de către un subprefect cu reședința în târgușorul Podul Iloaei; are sub administrarea sa 8 comune din această plasă, cu 58 sate și un târgușor.
Fiecare comună e administrată de un primar și un consiliu comunal.
Pentru pricinile mici de judecăți dintre locuitori, sunt instituite judecătorii comunale, iar pentru apeluri și pricini mari, judecătoria de Ocol din Târgul Frumos, care are sub jurisdicția sa ambele plăși.
Tot în Târgu Frumos se află garnizoana militară, sub a cărei jurisdicție sunt șefii de garnizoane de prin comunele din ambele plăși.
Numărul bisericilor este de 35 (dintre care una catolică), cu 33 preoți, 28 cântăreți și 27 ecleziaști.
Numărul școalelor e de 21, cu 21 învățători și 3 învățătoare și cu o populație de 753 elevi și 18 eleve.
Cotnari a fost centru de plasă (1908-1911) din care făceau parte comunele Băiceni, Ceplenița, Cotnari, Scobinți, iar din 1910 și com Belcești.
Ținutul Hârlău (1466-1566) făcea parte din cele 24 ținuturi ale Moldovei, fără cele trei din Bucovina.
În 1774, din Ținutul Hârlău făceau parte, ocoalele Bahlui și Jijia, la care se adăuga ocolul Coșula, iar din 1803 Miletin și Prut.
Deci, Ținutul Hârlău cuprindea Târgul Hârlău, și ocoalele Bahlui, Coșula, Jijia, Miletin și Prut.
Ținutul Hârlău a existat până în 1833, când a fost împărțit între ținuturile Iași și Botoșani. Târgul Hârlău a trecut la ținutul Botoșani, a fost reședință a ocolului și plășii Coșula (1834-1892) și Coșula-Miletin (1892-1904), apoi a plășii Hârlău (1904-1950), din județul Botoșani și raionului Hârlău (1950-1968) din regiunea Iași. A fost comună urbană din anul 1865 și până în anul 1968, când a fost declarat oraș în județul Iași, cu târg săptămânal în zilele de marți și patru iarmaroace pe an. La 1900 în Hârlău erau 164 de comercianți, 490 meseriași, o fabrică de rachiu de drojdie, o fabrică de ulei și 51 de cârciumi. În perioada interbelică comunitatea evreiască din Hârlău avea cinci sinagogi.
Ținuturile au fost primele forme de organizare administrativă a moșiei Moldovei, menționate încă din vremea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432), cu Țara de Sus și Țara de Jos, cârmuite de câte un mare vornic (unul dintre aceștia fiind și cneazul Duma Negru, (1428- 1442), părintele Neacșei (Anei) a celei de a doua soții a voievodului Alexandru cel Bun.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, în Moldova erau 28 de ținuturi, împărțite în cele două țări, la care se mai adăuga Pocuția și cetățile de peste munte, Feleacul și Cetatea de Baltă, cu toate satele lor, dăruite de Matei Corvin, după pierderea, în 1484, a preanobilelor cetăți de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă.
La vreme de primejdie, pârcălabii de ținut ridicau la arme câte o mie de săbii (călăreți) și lăncieri (pedestrași) de fiecare ținut, asigurând o oștire de peste 40000 de oameni, în care era inclusă și garda permanentă a Măriei sale de cca. 15000 de viteji, și la care se mai adăugau cetele boierești și cele ale târgoveților, aflate sub cârmuirea șoltuzilor din orașe și târguri.
În Țara de Jos a Moldovei se aflau 11 ținuturi, printre care și ținutul Hârlău, cu cele 5 ocoale și reședințele lor.
Aceeași împărțire administrativă a districtului (ținutului) Hârlău, compusă din 5 plase (ocoale), o întâlnim și la sfârșitul secolului XIX.
Conform acelor surse, plasa Cârligătura se afla între plasele, despărțite de cursuri de ape și cuprindea (în 1881, după reforma administrativă din 1864), 13 comune.
La rândul său, comuna Bădeni erau compusă din satele Bădeni, Scobinți, Sticlăria, Fetești, Zagavia, Petroșica, Lupăria-Prăjeni și Vârâți.
De remarcat că în anul 1803, înainte de războiul ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu pacea de la București și răpirea Basarabiei, după înglobarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic din mai 1775, în Moldova se aflau 927 sate boierești, 25 sate mănăstirești, 27 sate domnești și 546 de sate răzășești.
După centrele administrative de care aparțin, satele sunt împărțite în sate de ocol și sate de ținut.
Satele de ocol sunt domnești, pe lângă curțile domnești, (locuitorii dependenți de domn) și au diferite obligații față de domnie, urmărite de dregătorii de ocol.
Satele de ținut sunt boierești, mănăstirești sau episcopale.
Locuitorii satelor boierești au aceleași obligații față de domnie ca și țăranii domnești, potrivit dreptului românesc, dar sunt urmăriți pentru ele și judecați pentru abaterile lor de dregătorii de ținut. Stăpânii satelor, ca purtători de urice, iau parte din dijmă (o treime din a zecea parte).
Locuitorii satelor mănăstirești sau episcopale, închinați de domnie sau boieri, sunt la dispoziția egumenilor, după dreptul bizantin, obligați la diferite munci, dar sunt scutiți de oaste, numai atunci când sunt chemați de domnie sau însuși domnul participă la luptă. Sunt judecați de egumeni pentru faptele lor.
Pârcălabii de cetăți, vornicii de ocol și starostii și județii de la ținuturi, cu slugile lor, să nu umble în satele mănăstirești.
În perioada Evului Mediu timpuriu, țăranii aveau de îndeplinit următoarele obligații și dări:
a) darea pe vitele albe. Era constatată de crestătorii de răboaje (pererupți). Tot ei o și urmăreau.
b) ilișul, aplicat pe produsele agricole, cereale: grâu, orz, ovăz, mei, când sunt măcinate, era urmărit și încasat de ilișari, care încasau și de la morile boierești, tretina, a treia parte din uiumul luat pentru măciniș.
c) posada, darea din produsele leguminoase, fasole, bob, mazăre, varză etc. și pe fructe, mere, pere, prune, vișine, cireșe. Era încasată de posadnici care aveau în grijă și grădinile de zarzavaturi, obligând pe oameni la lucru de grădinărie.
d) desetina de stupi sau albine se aplica pe stupi, a zecea parte din stupi, și era adunată de prisecari.
e) berbința de miere era aplicată pe mierea curată.
f) desetina de porci, a zecea, adunată de desetnici.
g) desetina din peștele proaspăt adunată de stolnicii domnești.
h) desetina din vin, a zecea din vinul produs, urmărită de desetniceri.
Prestațiile în muncă:
a) cu brațele, pentru cei fără vite mari, lucrul la cetăți, la morile domnești (pentru facerea și întreținerea lor), la cositul fânului ș.a.
b) cu carul cu boi, sau podvoadă, pentru cei cu vite mari sau cai, la transporturilor de la cetăți, mori domnești, la căratul fânului, a butiilor cu vin, cu miere etc.
Slujbele în serviciul domniei:
a) obligația de a merge la oaste;
b) de a face paza (straja) la trecători, la mori, la graniță. Era urmărită de staroști, sau pârcălabi, cu slugile lor;
c) urmărirea răufăcătorilor prin sate se făcea de țărani până la hotarul satului vecin;
d) primirea și găzduirea oaspeților pentru țăranii din satele de la drumurile comerciale.
Claca sau obligația de a munci pământul feudalului nu se aplica în vremea lui Ștefan cel Mare, de o importanță covârșitoare pentru starea socială a țăranilor din timpul domniei sale.
Țăranii erau liberi, slobozi să se așeze de bunăvoie, acolo unde le place, situație care explică bogăția și prosperitatea economică a Moldovei din vremea Măriei Sale, Ștefan cel Mare, și legătura strânsă dintre țărani cu stăpânii și Domnul țării în luptele cu păgânii.
Pe lângă aceste îndatoriri, țăranii mai aveau și obligații nepermanente:
a) dușegubinele, datorate în cazurile: ruptul de fete mari, omucideri, nașteri de copii nelegitimi de văduve și fete mari; urmărite și încasate de dușegubinari;
b) gloabele, datorate pentru urmărire sau cercetare luată de gonitorii din urmă, tâlhăririle la drumul mare, sau de vite, cai și stupi, furtul din case sau din produsele agricole, pentru care se plătea tretina, a trei parte din valoarea produsului păgubit și se încasa de sudeți;
c) pentru rană sângerândă, lovitură cu vânătăi, nesupunere, călcarea hotarului vecin (în scopul de a paște vitele, tăia nuiele din braniște, vâna fiare ori pescui), la deschiderea proceselor se plătea zavesca, încasată de domnie. Toate urmărite și încasate de vornici sau de staroști, ori de globnici, supușii lor.
d) Vitele pripășite pe hotarul satului erau urmărite și adunate de pripășari și constituiau venituri întâmplătoare ale Domniei.
Țăranii mai plăteau vama în natură sau zeciuială pentru comerțul cu pește proaspăt, pește sărat, sare, postav, fier, oale, vase de lemn, varză, mere, ceară, mierte curată, piei crude sau cojoace.
Vama în groși se plătea pentru vânzarea sau cumpărarea de marfă vie sau moartă, boi, ialovițe (vaci sterpe), berbeci, cai, iepe, fiare sălbatice ș.a., iar brudina (vama de trecere peste poduri) se dădea pentru vite și carul încărcat sau gol.
Satele din ocolul Curții domnești
La începutul sec. XVI, în Moldova existau patru categorii de sate: cele aparținând domnitorului, sate de răzeși, sate aparținând boierilor și sate mănăstirești.
Satele comunei Scobinți au făcut parte din prima categorie, cea a satelor domnești, viața locuitorilor depinzând în mare măsură, material și spiritual, de activitatea curții domnești de la Hârlău, târgul fiind vreme de patru ani, (1622-1626), în timpul domniilor lui Radu Mihnea și a lui Miron Barnovschi, capitală a Moldovei.
În decurs de o sută de ani (1864-1968) au avut loc mai multe reforme administrativ teritoriale (aprilie1864), 1876, cu împroprietărirea însurățeilor din perioada 1878-1879; în 1904, 1929, august 1931, în 1950, când are loc raionarea și regionalizarea teritoriului României, în 1956 și respectiv 1968, când se revine la împărțirea administrativ teritorială pe județe.
După vechea organizare administrativă (a obștii sătești) satele aveau o conducere proprie, formată de vornic, jitar sau paznic de câmp, nemesnic, cel care se îngrijea de „gardul țarinei” și făcea cercetări asupra stricăciunilor de culturi ș.a.
Satul era împrejmuit cu un gard de nuiele, numit gardul țarinii iar drumurile din capul satului, și care mai întotdeauna dădeau în țarină, erau închise cu o rohatcă, cu o barieră, cu o poartă; de aici și acea vorbă folosită înainte vreme la țară, „trage ușa ceea după tine, măi băiete, că doar nu-i poarta țărnii!”
Oricine intra sau ieșea din sat, trebuiau să închidă poarta țărnii, pentru ca vreun animal scăpat slobod pe ulițe să nu iasă în câmp și să strice culturile.
Satele vechi, domnești, boierești, mănăstirești ori răzeșești, aveau în apropiere câte un loc care mai poartă și astăzi numele de Poarta Țărnii.
Până la reformele domnitorului Al. I. Cuza, în 1864, de toate câte se petreceau în vatra satului lua seama vornicul și slujitorii dumisale (amintiți-vă de pățania lui Ion Creangă din istorisirea, La cireșe, când vornicul satului vine să cerceteze cânepa culcată la pământ și paguba pricinuită gospodarului de Nică a lui Ștefan APetrei).
Vornicul satului ținea evidența veniturilor și a cheltuielilor făcute în interesul satului, pentru care dădea samă privighetorului de ocol și ispravnicului de ținut.
Birnicii plăteau o sumă, care se stabilea anual pentru întregul sat și se plătea global, indiferent dacă în acea perioadă parte din cei obligați părăseau localitatea, pentru că cei rămași erau nevoiți să plătească și suma celor fugiți, arestuiți ori dispăruți.
Pe lângă birul pe care îl aveau de plătit dregătoriei, birnicii erau obligați să facă tot felul de podvezi și beilicuri, lucrând până la 20 de zile pe lună la diferite munci: cărăușie, arat, prășit etc.
Mazilii erau o categorie fiscală privilegiată. Ei beneficiau de anumite avantaje la plata impozitelor în schimbul unor munci făcute pentru ocârmuire.
Scutelnicii o formau țăranii scutiți de impozite (bătrâni, nevolnici, scăpătați) sau cei care făceau unele servicii boierilor. Din categoria celor scutiți de impozite făceau parte și străinii. Mai erau scutiți de dări și impozite și evreii, papistașii ș.a. care se botezau și treceau la creștinism. De asemenea, beneficiau de aceste înlesniri și sătenii care aveau fii sau nepoți sub arme, până când aceștia se lăsau la vatră. Scutiți de bir erau și polcovnicii (coloneii), căpitanii și toți acei puși în straja țării.
De remarcat, la capitolul cheltuieli (scăderi) vornicul își trăgea leafa de un leu pe an, pentru fiecare contribuabil, având grijă să scadă toate cheltuielile făcute pentru sat sau în numele satului, inclusiv găzduirea și rachiul cinstit de privighetorul de ocol, când venea în inspecție, ori plata trăsurii ș.a.
Neînțelegerile dintre săteni și alte pricini mărunte se judecau în așa numitele județe sătești, care funcționau în baza unei circulare a Logofeției Dreptății din 1831. Ședințele de judecată se țineau de regulă duminica sau în zilele de sărbătoare, după încheierea slujbei religioase, în casa preotului.
Conform „Regulamentului administrativ al județelor sătești” din răpciune (sept.) 1860, satele cu peste 50 de familii alegeau un județ sătesc, cu atribuții judecătorești și polițienești, din care făceau parte preotul, vornicul, trei gospodari și un scriitor (secretar).
După noua reorganizare administrativ teritorială din vremea lui Al. I. Cuza, satele cu peste o sută de familii devin comune, având arondate mai multe cătune (cotune) și sate mai mici, iar vornicii (a dvori, a sluji, sau slujitori de curte, în limba slavă), se numesc primari (1864-1929, 1931-1950 și din 1966 și în prezent).
Potrivit legii din 1865, de organizare a localităților, conducerea administrativă a unei comune cuprindea un organ deliberativ și unul executiv (primarul).
Organul deliberativ a avut de-a lungul anilor mai multe denumiri: consiliu comunal (1864-1929, 1931-1950), comitet provizoriu (1950-1952), sfat popular (1952-1966), iar din 1966 și în prezent, consiliu.
În 1876, județele sătești au fost înlocuite cu judecătorii comunale, formate din: primar, jurați și secretarul comunal care îndeplinea atribuțiile grefierului.
Din anul 1920, judecătoriile comunale s-au numit Sfat de împăciuire, care erau confirmate de Judecătoria rurală de la Podu Iloaei.
Preotul Ioan Pintilie de la Scobinți a îndeplinit după război funcția de președinte al Sfatului de împăciuire din comună având de soluționat în perioada iunie 1947 - ian. 1948, spre exemplu, un număr de 154 de procese și 86 de reclamații, dintre care, în 34 de cazuri, părțile s-au împăcat, 51 au renunțat la proces și doar 88 au fost înaintate instanțelor de judecată.
Din 1938 s-au reînființat judecătoriile comunale în comunele în care nu se aflau judecătorii de pace. Judecătoria comunală era formată din primarul comunei ori înlocuitorul său, ca președinte și doi membri, 158 numiți în fiecare an de către judecătorul de pace, dintre preoți, învățători și alți intelectuali ai satului. Notarul ori înlocuitorul său îndeplineau funcția de grefier.
Recensământul populației din anul 1942 evidențiază un număr total de 5704 persoane, din care 1720 bărbați, 2642 femei și 1342 copii sub 12 ani, comuna ocupând o suprafață de 7595 ha, din care arabil, 2874 ha, însămânțate 706 ha, neînsămânțate 2173 ha, 3 ha grădini de zarzavat, 80 ha, vii, 56 ha, livezi, fânețe 338 ha, păduri 261 ha, bălți, 3 ha, izlaz 838 ha, vetre de sat, 250 ha și 8 ha de fânețe artificiale.
Producția de cereale, la nivelul anului 1942, era de 28 vagoane grâu, pe o suprafață de 454 ha, cu o producție medie la ha de 600 kg, cantitatea necesară pentru sămânță fiind de 15 000 kg, iar pentru consum, 16 000 kg.
Porumbul a fost semănat pe o suprafață de 1593 ha, cu o producție medie la ha de 1 000 kg, cu o producție totală de 437 920 kg.
La orz s-au semănat 60 ha, cu o producție medie de 400 kg la ha., obținându-se o producție totală de 25 vagoane, iar la ovăz, de pe suprafața de 49 ha s-au recoltat 34 300 kg, cu o producție medie de 700 kg/ha, 14 000 kg redistribuit pentru sămânță și restul de 20 300 kg rămânând pentru consum.
Fasolea s-a semănat pe o suprafață de 16 ha, cu o producție medie de 200 kg/ha, iar mazărea a ocupat o suprafață de 10 ha cu o producție medie de 100 kg /ha.
Cu in a fost semănată o suprafață de 7 ha, cu floarea soarelui, 9 ha, obținând o producție totală de 10 000 kg iar la cânepă de pe suprafața de 13 ha s-a recoltat cantitatea de 650 kg, cu o producție medie la hectar de 50 kg.
Sfecla de zahăr s-a semănat pe o suprafață de 24 ha cu o producție medie de 40 000 kg / ha.
Suprafața ocupată de vii altoi era de 48 ha, cu o producție anuală de 200 decalitri și o producție totală de 960 decalitri, din care 360 decalitri pentru consum și 600 decalitri cantitate disponibilă.
Livezile de pruni ocupau o suprafață de 5 ha, merii se întindeau pe 10 ha, vișinii pe 5 ha, iar cireșii pe 8 ha.
În 1942, pe teritoriul comunei s-au recenzat 928 boi, 539 vaci cu lapte, 175 juncani, 96 junici, 33 viței, 108 cai, 2687 oi, 17 capre și 599 porci, 8510 găini, 82 gâște, 67 curcani și 214 rațe.
Tot în acea perioadă au mai fost înregistrați 142 stupi sistematici, cu o producție medie anuală de 20 kg miere de albine.
În 1943, Primăria Bădeni (Scobinți) deținea „Iazu Nou” din moșia Bădeni, în suprafață de 10 ha și 887 mp de fânaț și stuf, teren, pe care îl arenda cu prețul de 3 000 lei / an, iar în 1947, primarul Th. Crețu a iezit în Hatia un iaz cu suprafața de 25 ha rupt câțiva ani mai târziu de ape. Timp de două luni și 7 zile, începând cu data de 1 martie 1943, primarul Grigore Andrieșoaea a fost numit în funcție de către prefectul județului Iași. La data de 1 ianuarie 1941, Gr. Andrieșoaea, plutonier de jandarmi în rezervă, a fost concentrat la Centrul Teritorial Iași. Activitatea economică a comunei, în 1943, era reprezentată de extragerea pietrei, fabricarea spirtoaselor, extinderea livezii, înființarea stupinei, atelier de tâmplărie, cărămidărie, morărit ș.a.
În luna iunie 1943, un număr de 122 familii ale concentraților au beneficiat de un ajutor financiar de 133 100 lei, primăria ocupându-se și de colectarea alimentelor pentru răniții din spitale.
Anii războiului și cei de după, cu secetă, foamete și boli, cu inflație și recesiune, au influențat grav exercițiul bugetar al comunei, astfel: din încasările prevăzute pentru anul financiar 1942-1943, de 1358545 lei se realizează doar 707050 lei, respectiv 52%. Situația se menține și pentru anul următor, iar în perioada 1944-1945, când satele comunei, situate pe linia frontului, sub tirul aerian și terestru al inamicului, au suportat din plin ororile războiului, părăsind pentru șase luni vetrele de locuit și pornind pe drumurile grele ale bejeniei, administrația locală a fost practic inexistentă. Oricum, arhiva primăriei a fost distrusă și pierdută în evacuare, vitregindu-ne pentru totdeauna de sursele minime de informare despre starea economică, și așa precară, a comunei. Bugetul comunei Scobinți, pentru anul financiar 1945-1946 a fost realizat în proporție de 60,31 % (venituri prognozate, 4 496 000 lei și încasat 2 711 821 lei), fapt care a influențat negativ activitatea administrativă a primăriei. Prin modificarea în 1946 a legislației din 1938, privind majora[1]rea cotelor adiționale, suplimentarea impozitelor pe venitul agricol de la 5%, la 30% și prin măsurile drastice luate de noua administrare a comunei, veniturile bugetare sporesc considerabil, ajungând în 1947 să încaseze până la 31 martie 1947 suma de 10 850 984 lei. Sursele financiare se regăsesc în impozitele și taxele impuse cetățenilor comunei pentru orice activitate pe care o desfășoară, de vânzare sau de cumpărare, pentru mijloacele de transport pe care le are, pentru pământ și pentru pâine, pentru vitele din bătătură și pentru fumul de pe casă, pentru orice. Nu se elibera nici un act de naștere, de deces ori de căsătorie, vreo dovadă de bună purtare în comună pentru înscrierea copiilor la 160 școală sau la facultate, și multe altele, fără achitarea unor sume, destul de mari pentru acele timpuri. Se percepeau taxe pentru extragerea pietrei sau a nisipului din carieră, pentru autorizațiile de construcție sau de demolare, pentru sacrificările de animale, pentru meșteșuguri și alte îndeletniciri gospodărești. Deținătorii cazanelor de fabricat rachiu Toader Crețu, Vasile Pârpâriță, Gh. Pârpâriță, Vasile Daicu și Gh. Bulancea erau impuși să plătească sume între 500 000 lei și 1 000 000 lei. Proprietarii morilor, Heșcu Cohn de la Zagavia și Argintaru de la Bădeni, plăteau 1 000 000 lei și respectiv 1 500 000 lei. Pentru moara și fabrica de ulei de la Podu Contâș, Aurel Totoescu era nevoit să achite la primărie suma de 3 000 000 lei, iar David Bercovici era impus la plată pentru fabrica de cherestea de pe Bahlui la suma de 2 000 000 lei, cei patru proprietari totalizând împreună o taxă anuală datorată Primăriei de 7 500 000 lei. Sume considerabile se încasau la bugetul comunei de la arendași, orândari (cârciumari), băcănii, de la deținătorii de căsăpii (a lui Sava de la Bădeni) ș.a. Privind activitatea organismelor locale, documentele de arhivă consemnează faptul că Sfatul comunal ținea ședințele lunar, cu participarea preoților, directorilor de școli și reprezentanți ai satelor (ajutorii de primari din sate – delegați sătești). Comitetul IOVR (invalizi, orfani și văduve de război) se îngrijea de evidența și plata celor în drept, avându-i într-o vreme ca responsabili pe Constantin Aniculăiesei, Elena Fedeleș, Efrim Surugiu ș.a. Comitetul de Patronaj, avea drept scop asigurarea de fonduri financiare și bunuri materiale pentru ajutorarea celor nevoiași. Bugetul islazului se constituia din taxele de pășunat din care erau efectuate cheltuieli pentru întreținerea celor 821 ha de pășune, construirea de fântâni și adăpători, vaccinarea animalelor ș.a. La inspecția comunei, efectuată de către prefectul județului Iași, în vara anului 1943, s-au constatat următoarele: Școala primară din Bădeni necesita reparații, cea din Scobinți funcționa într-un local închiriat, neîngrădit, grădina necultivată, iar cea din Fetești-Zagavia era bine întreținută, cârmuită de un învățător destoinic (Mihai Arhip). Școala din Sticlăria era în bună stare, dar prea mică pentru numărul de copii înscriși, fiind necesară înființarea unui al doilea post de învățător și amenajarea unei săli de clasă prin mutarea locuinței directorului într-o casă închiriată din sat. 161 „Localul de primărie din satul Scobinți este bun pentru a funcționa în el primăria”, declara prefectul acelor ani. Dispensarul se va muta în clădirea primăriei din satul Bădeni, iar conducerea administrativă a comunei se va muta în localul primăriei din satul Scobinți, care este destul de bun, iar Postul de jandarmi se va muta în satul Scobinți, unde va fi și reședința comunei. Dispozițiile prefectului nu au fost îndeplinite; banii prevăzuți în buget pentru repararea localului primăriei din satul Scobinți au fost folosiți la renovarea localului din satul Bădeni. La ședința Sfatului comunal din nov. 1943, la care au participat prefectul județului și prof. univ. Costache Fedeleș, s-a hotărât construirea unui nou local de primărie. Boierul Th. Crețu s-a oferit să doneze terenul, piatra pentru construcție, lemnul, cărămida și alt ajutor material. Prof. univ. Costache Fedeleș a propus ca în clădirea noului local al primăriei să se prevadă un spațiu mai mare pentru căminul cultural, unde să-și desfășoare activitatea o Universitate populară. În 1944 are loc înființarea Comitetului țărănesc, președinte D. Draer, care a preluat spre exploatarea binelui obștesc morile și alte proprietăți particulare din comună. De remarcat că printr-o adresă a Prefecturii jud. Iași din nov. 1944, de numire provizorie a notarului Vasile Nechita, comuna este numită Scobinți-Bădeni. În nov.1914, o adresă a Consulatului Austro-Ungar din Iași, înaintată comunei Bădeni, este redistribuită notarului comunei Scobinți(!) Administrația Plășii Cârligătura cerea în anul 1921(!) de la Scobinți să trimită necesarul de peceți (ștampile) pentru comună, (încă o dovadă de recunoaștere a primăriei din comuna Scobinți, confirmată de ștampilele școlilor primare, sătești, din acea perioadă). Localul primăriei situat în satul Scobinți a fost donat obștii sătești în 1942 de către familia Mărioara și Gh.M. Barbu, dar nefiind interes din partea conducerii comunei de a muta sediul de la Bădeni la Scobinți, lucrurile s-au amânat vreme îndelungată, fapt ce i-a determinat pe proprietari să renunțe la forma de înstrăinare a imobilului, oferindu-l spre vânzare pentru suma de 200 000 lei, cu condiția de a fi folosit exclusiv pentru activități culturale, casa sfatului (primărie) ș.a. Pretorul Plasei Cârligătura, Visarion Stoleru, deplasat din ordinul prefectului județului Iași în comună pentru a soluționa problema vechiului local de primărie și a aplana marea discordie care exista între intelectualii satelor respective, privind mutarea reședinței de la Scobinți 162 la Bădeni, consemnează într-un proces-verbal din aug. 1943, faptul că intelectualii, proprietarii și funcționarii acelei primări din satul Scobinți nu voiesc schimbarea sediului primăriei, nefiind obișnuiți a se deplasa la Bădeni, cu toate că fostul (vechiul) local nu le aparține și este în parte dărâmat. Același lucru îl susțin și locuitorii din celelalte sate componente ale comunei, care sunt nevoiți să străbată distanțe mari până la sediul actual al primăriei, pe când satul Scobinți este situat la jumătatea distanței. Pe de altă parte, intelectualii și sătenii din Bădeni susțin că au clădirea, unde este instalată primăria, cumpărată cu acte în regulă și este renovată recent (cu banii repartizați de Prefectură pentru repararea vechiului local din satul Scobinți) și nu văd necesar să se facă alte cheltuieli, ținând cont de situația grea în care se află comuna. În sept. 1942, prefectul jud. Iași a dispus mutarea reședinței comunei Bădeni din localul donat de boierul Barbu, din satul Scobinți, în localul proprietatea comunității din satul Bădeni, în care se afla la acea dată Postul de jandarmi și cumpărarea de la Elena Gherasimescu, cu care se învecina la miazăzi terenul primăriei, clădirile și livada sus[1]numitei. Se preconiza mutarea jandarmilor într-un spațiu închiriat din interiorul comunei, instalarea în localul primăriei din Bădeni a Dispensarului comunal, care funcționa într-un spațiu necorespunzător din sat, iar reședința comunei să fie stabilită în clădirea din satul Scobinți. Clădirea fostei primării din Bădeni se compune din patru camere din nuiele și vălătuci, acoperită cu tablă, și a adăpostit, până la 31 martie 1943, Postul de jandarmi al comunei, dispunând de telefon și de alte utilități. Datorită lipsei de fonduri pentru repararea celor două localuri de primărie, din Scobinți și Bădeni, în oct. 1943 mutarea reședinței comunei nu a mai avut loc. Deoarece boierul Gh. Barbu a renunțat la oferta inițială de donație a localului din satul Scobinți în care a funcționat primăria, pretinzând pentru această clădire suma de 200 000 lei, noul primar al comunei, Gh. Gherasim, a dispus la 31 dec. 1943 evacuarea clădirii din Scobinți și mutarea primăriei în satul său de baștină de la Bădeni. Pe lângă localul fostei primării din Bădeni de 550 mp, unde funcționează astăzi un magazin sătesc, comuna mai deținea în 1945 o suprafață de 9 ha teren (6,64 ha arabil, 0,36 ha fânețe și 2 ha izlaz), aflate în satele Bădeni și Scobinți, care nu erau înscrise în bugetul comunei și nu făceau parte din împroprietăririle din 1921.[32] 163 După război, la 30 martie 1945, pretorul Plășii Cârligătura s-a deplasat din ordinul prefectului în comuna Scobinți pentru a soluționa plângerea locuitorilor din satul Bădeni care cereau strămutarea primăriei de la Scobinți, la Bădeni, sau declararea satului Bădeni drept comună plină, cu administrare proprie, așa cum a fost în perioda 1924-1939, dar locuitorii din celelalte sate ale comunei s-au opus cererii respective. Convocat în aceeași zi la „casa comunei” din satul Scobinți, Comitetul comunal a hotărât în unanimitate de voturi, deslipirea satului Bădeni de la comuna Scobinți și reînființarea comunei Bădeni cu satul Bădeni, și care sat și comună se va administra cu veniturile ce își va crea. Doleanțele cetățenilor din satul Bădeni nu au fost satisfăcute, nici de această dată, fapt ce explică ambiguitatea adreselor și cererilor primite de autoritățile locale când pentru o comună, când pentru cealaltă. Pentru a evita exproprierile de moșii ale proprietarilor de peste 50 ha, Petre Angelescu a împărțit pământul pe membrii familiei sale, Maria Angelescu și Caliope Angelescu. În august 1945 are loc înființarea comitetelor de reconstrucție, județene, de plasă, comunale și sătești. Comitetul local de reconstrucție a locuințelor distruse de război din Scobinți a fost format din 8 membri și un secretar: Th. Gh. Nastasă, Constantin Pașchivici, Ioan Ciubotaru, zis Ciocoiu, Anica Gh. Urdea, Dumitru Mărgineanu, Vasile Pârpâriță, Dumitru. Zapan, Gh. Gh.V. Fedeleș și preotul Ioan Pintilie. Sfatul Comunal, (iunie 1946): pr. Ioan Pintilie, Ștefan Mihăilescu, dir. Școala primară Scobinți, Efrim Surugiu, înv. șef birou IOVR, Ioan V. Pârpâriță, Gh. Cotruță, Maria Cotruță, Gh. Costăchescu, preotul Emanoil Dănicescu, Mihai Arhip, Ortansa Costăchescu, Aurica Dobru, soră de ocrotire, Constantin Gâtstrâmb, perceptor, Th. Crețu, proprietar, Gr. Andrieșoaea, fost primar. Conform Convenției de Armistițiu, comuna a fost nevoită să predea un număr de vite, la un preț foarte mic, față de prețul pieței, Sfatul comunal hotărând să strângă de la cei care au vite câte 1500 lei, iar de la ceilalți câte 500 lei, pentru a-i ajuta pe cei care au predat vitele la centrul de colectare să-și cumpere altele la loc, la prețul real al pieței. În februarie 1947, primarul comunei de atunci, Th. Crețu, înainta Preturii Cârligătura un raport în care se prezentau următoarele: starea de spirit a populației este liniștită, nu au fost acte de sabotaj și nu au avut loc greve, în comună nu sunt activități economice și nici de comerț, iar industria este reprezentată de cele două mori țărănești. În agricultură au fost arate și însămânțate cu grâu de toamnă 260 ha. Situația financiară și de aprovizionare este slabă. Drepturile tranzitorii IOVR 164 (invalizi, orfani și văduve de război) au fost plătite pentru lunile nov. și dec. 1946. În finalul raportului, primarul roagă pretorul să intervină pe lângă forurile superioare pentru aprovizionarea populației din comună cu cel puțin 6-7 vagoane porumb de hrană pentru populație. Pentru a corecta un act de nedreptate, impus de foamete și de viața grea a sătenilor, care s-au văzut nevoiți să-și vândă pe nimic casa, pământul și întreaga agoniseală, spre a-și salva familiile de la pieire, în 1947 s-a emis Legea 362, prin care toate actele de vânzare și cumpărare a pământului, încheiate de țăranii în perioada aug. 1946 - aug. 1947 și care nu dețineau mai mult de 5 ha, să fie anulate. La cele trei mori din comună (Argintaru, Cohn și Totoescu) din toamna anului 1947 și până în primăvara anului următor s-au măcinat însemnate cantități de grâu și porumb, dovedind mărimea necesarului de mălai și făină pentru hrana locuitorilor comunei (în aug. 1947, după campania de treier s-au măcinat 3000 kg grâu, iar porumbul a fost recoltat în putere și uscat la soare, oamenii reușind să macine spre sfârșitul lunii cca. 2600 kg porumb. În lunile următoare, cantitățile măcinate de porumb au crescut la 10 000 kg în sept. și la 33 000 kg în oct. ajungând în nov. 1947 la 37 000 kg (aproape patru vagoane). Populația comunei Scobinți era la sfârșitul anului 1946 de 5029 de membri repartizați pe sate după cum urmează: Scobinți 1244, Fetești 822, Zagavia 595, Bădeni 1224 și Sticlăria 1144, cărora li s-au repartizat pentru trei luni cantitatea de 754 kg de zahăr, respectiv câte 500 gr, pentru ca în perioada următoare cota de zahăr să scadă la 100 gr pe lună de persoană. La 1 martie 1947 s-a constituit Comitetul economic, din care făceau parte primarul Th. Crețu, preotul Ioan Pintilie, directorul școlii Scobinți, Șt. Mihăilescu, dr. Constantin Marta, Aurica Dobru, șeful Postului de jandarmi și delegații sătești. Câteva zile mai târziu se întocmeau liste pentru distribuirea ajutoarelor acordate celor nevoiași de Crucea Roșie Americană. În anul 1947 un număr de 25 de familii din satele componente se ocupau de creșterea viermilor de mătase, primind plan în acest sens școlile și alte instituții de pe teritoriul comunei. Printr-o cerere adresată primarului comunei la data de 3 nov. 1947, David Bercovici, în calitate de procurist al fraților Leon și Carol Fișcher, din București, proprietari de pământ pe moșia Bădeni, solicita cantitatea de 800 kg de grâu de sămânță pentru însămânțarea a 4 ha de teren. 165 Comitetul Provizoriu al comunei Bădeni se compunea în 1947 din Dumitru Darer, președinte, Gh. Pruteanu, Constantin Ciubotaru, Gh. Țuțuianu, Gh. Muscalu și Zamfira Ungureanu, membri. Din totalul de 16 funcționari ai Primăriei, în 1948, doar doi erau membri PCR, ceilalți făcând parte din Frontul Plugarilor. În ian. 1948, din ordinul Prefecturii jud. Iași, toți ajutorii de primari din sate (delegații sătești) au fost eliberați din funcție. De la 20 și până la 31 ian. 1948, comuna trebuia să colecteze 13 vagoane de porumb boabe, în afară de planul pe care îl avea de realizat până la acea dată. În caz de neîndeplinire a ordinului, cei răspunzători erau arestați și deferiți justiției. După încheierea campaniei de recoltare a cerealelor din 1948 se raportează următoarele: suprafața arabilă a comunei era de 3387,5 ha, din care semănate cu păioase 616 ha, obținându-se la treier 465 460 kg, uium reținut 33 178 kg, cota la stat 128 399 kg. De menționat că din întreaga suprafață semănată în 1948, de 616 ha, cca. 155 ha au fost distruse de ploi. Din numărul total al proprietarilor care au semănat grâu, 55% erau chiaburi, 37% mijlocași, iar 8 % erau săraci. Pentru a „echilibra” bugetul comunei, în 1948 se iau măsura de suplimentare a cotelor adiționale, împovărând și mai mult soarta sătenilor, oropsiți de boli, de foamete și război. În 1966 comuna Scobinți avea o populație de 7078 locuitori, zece ani mai târziu, în 1976, se înregistrează 7229 persoane, pentru ca în 1992, numărul de locuitori să scadă la 6939 suflete. În 1997 populația comunei crește cu peste 250 persoane, ajungând la 7194 indivizi, cu o densitate de 101,2 locuitori pe kmp, sub media pe județ, de 149,9 locuitori pe kmp superior însă mediei pe țară, de 95,1 locuitori pe kmp. După doisprezece ani, în 2009, numărul de locuitori crește semnificativ, ajungând la cifra de 7765 de persoane. Comuna are o suprafață de 7108 ha, intravilan 1032 ha și 6076 ha extravilan, cu 2576 gospodării și 2420 locuințe. Din suprafața totală de teren, 3187,87 ha îl reprezintă terenul arabil, fânețe 798,31 ha, pășuni 1034,49 ha, livezi 281,65 ha și vii 274,32 ha. Pădurile ocupă o suprafață de 781,30 ha, iar amenajările piscicole 66,29 ha. Postul de poliție (jandarmi) al comunei Scobinți (Bădeni), ca reprezentant al puterii administrative, a funcționat de-a lungul timpului în mai multe locuri din satele comunei, dispunând astăzi de un spațiu propriu, construit în anul 1985. 166 Sediul Postului de Poliție al comunei Scobinți Activitatea poliției locale, de asigurare a ordinii și liniștii publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a furturilor, și ale altor manifestări antisociale, este coordonată de Alioșa Lupașcu, agent șef principal și Constantin Ungureanu, agent șef. De asemenea, amintim cu acest prilej numele câtorva jandarmi dinainte de 1950 și lucrători de miliție care au activat pe teritoriul actualei comune: Florinel Chiriac, Constantin Crauciuc, Dumitru Moisii, Gh. Misăiloaiei, Vasile Ciobanu, Ioan Manole, Constantin Bârgăoanu, Laurențiu Chelciuic ș.a. Documentele de arhivă consemnează numele șefilor Postului de jandarmi, David Ciubara (1943), Nicolae Albot (1944), Alexandru Moșneagu (1946), Gr. Cârjan, Gh. Irimia (1948), Irimia Spiridon, 1948 ș.a. Primarii comunei Scobinți (Bădeni) din 1865 și până în prezent: Teodor Hațmațuchi 1865, Irimia Bogos 1865-1866, Costachi Anastasiu, 1866, Gr. Apopi 1867, Gh. Teodorescu 1869, Ion Pascal 1870-1871, Gr. Popa 1872, Ion Apetrei, 1872-1873, Costachi Teodorescu, 1873, Ion Pascal, 1873-1877, Mihail Stamatopul 1880- 1881, Costachi Lohan 1881-1895, Gh. Fedeleș, 1895-1905, Gr. Gagea, 1906, Constantin Bogos, 1907, Gr. Gagea, 1908, Gr. Dumbravă, 1909- 1910, Gh. Sumanaru, 1911-1913, Gr. Gagea, 1914, Șt. Belcescu, 1915, Gh. Sumanaru, 1916-1919, C. Ponor, 1920-1922, Gr. Gagea, 1923- 1926, Th. C. Nastasă, 927-1929, M. Gh. Stescu, 1929-1930, Ion I. Onu, 167 1930, Vasile Arhip, 1933, Gr. Gagea, 1934-1938, M. Pruteanu, 1938, Gr. Andrieșoaea, 1938-1939, C. V. Hațmațuchi, 1939, P. Stoica, 1939- 1940, Gr. Andrieșoaea, 1941-1943, Dumitru Soloncă, 1943, Gh. Gherman, 1943-1944, Constantin Al. Trofin, 1945, Dumitru Draer, 1945-1946, Gh. C. Ponor, 1946-1947, Th. Crețu, 1947, Constantin V. Ponor, 1948, Gh. Ungureanu, Gh. Gherman, 1948-1950, V. Stanciu, 1951, C. Cotună, 1952-1955, Constantin Grosu, 1956-1957, Dumitru Ciobanu, 1958-1959, Gh. Botezatu, 1960-1963, Dumitru Axinte, 1964- 1965, V. Dumbravă 1966-1967, Constan Capră 1968-1984, Gh. Sănăuțanu 1984-1989, Cornelia Drăgan, 1989, Mircea Neică, 1990- 1992, Viorel Miler, 1992-1993, Mihai Roșu, 1993-1994, Leon Pițu, 1994-1995, Mihai Roșu, 1995-1996, Constantin Cojocaru, 1996-2000 și Gh. Hrițcu 2000-2011. Facsimil a unui act de stare civilă din anul 1895 cu semnătura primarului comunei Bădeni, Gh. Fedeleș (1895-1905) La 15 iunie 1948, Constantin Ponor este ales secretar al organizației Frontul Plugarilor Tg. Frumos, fapt pentru care își dă demisia din funcția de primar, propunându-l în locul său pe Gh. Ungureanu. 168 Începând din 1992, Primăria comunei își desfășoară activitatea într-un local relativ nou, al CAP Scobinți, cu spații corespunzătoare și bine dotate, cu un personal competent și motivat, preocupat de soluționarea operativă a cerințelor locuitorilor. Membrii Consiliului Local Scobinți sunt: Dumitru Acotunoaei, Vasile Boca, Dumitru Ciobanu, Adrian Ciubotariu, Dumitru Coșofreț, Cristian D. Cotunoaia, Constantin Maftei, Iulian Gh. Maftei, Gh. Matei, Lidia Pintilie, Mihai Purcel, Petru Sopcu, Constantin Trofin, Daniela Mioara Turcu și Mihai Zurbagiu. Echipa operativă (executivă) a Primăriei comunei Scobinți se compune din Gheorghe Hrițcu, primar, Constantin Trofin viceprimar, Mihai Amaxinoaei, secretar, Cristina Rusu, jurist, Gheorghe Pintilie, contabil șef, Dănuț Sopcă și Constantin Zeru, inspectori, Costel Cojocaru, agent agricol, Cristina Cojocaru și Adriana Maftei, asistenți sociali, Dumitru. D. Zapan operator calculator, Iulia Lodbă, contabil, Dumitru Gagea, casier, Doru Fedeleș, casier, Iuliana Tabac tehnician, Mihai Roșu, referent de stare civilă, Dumitru Zapan, arhivar, Luzica Apostol, bibliotecar, Dumitru Hriscu, referent cultural, Ioan Procovanu, cantonier, Petru Mustață, guard și Cătălin Pușcașu, mecanic utilaj greu.
La „Centrul de zi” (o inițiativă lăudabilă!), unde servesc masa, își fac temele și desfășoară diferite activități educative, preșcolari și elevi care au o situație materială precară sau provin din familii dezorga[1]nizate, lucrează Carmen Georgescu, coordonator centru, Gh. Simina, administrator, Elena Apopei, educator, Maria Gagea, asistent social, Monica Trofin și Cecilia Toader, personal de deservire.
De asemenea, se cuvine să menționăm câteva dintre realizările mai însemnate ale actualei echipe manageriale a comunei, cum ar fi:
- Asfaltarea DJ 281 pe o porțiune de 5 km, de la DN 28 B până la intrarea în satul Sticlăria,
- Asfaltarea DC 145 Hârlău-Scobinți,
- Aducțiunea apei potabile în satele Scobinți, Fetești, Zagavia și Bădeni,
- Efectuarea canalizării în satele Scobinți, Fetești și Zagavia,
- Aducțiunea gazului metan în satele Scobinți, Fetești și Bădeni,
- Construirea grădiniței din satul Sticlăria,
- Pietruirea tuturor drumurilor din comună, precum și a drumului din câmp (DC 151), pe o distanță de cca 15 km (!) ș.a.

Meșteșugurile
A. Prelucrarea pietrei
Prelucrarea pietrei este cunoscută în comună din timpuri străvechi și este atestată de toponime cum sunt: Dealu Pietrăriei, Chetriș, Sub Pietrărie, Pietrăria Zagaviei ș.a.
Piatra din zonă era folosită de meșterii pietrari la construirea fântânilor, podurilor, beciurilor, a treptelor și temeliilor de case, a pietrelor de mormânt, a stâlpilor de porți, bornelor de hotar, adăpători și uluce din piatră etc.
De remarcat sunt podurile de piatră durate în vremea lui Ștefan cel Mare de la Cârjoaia și Zlodica, din apropiere, bisericile și conacele boierești, cu zidurile lor de împrejmuire și numerose construcții particulare din târgul moldovenesc de altădată, de dincolo de Bahlui.
Curțile Domnești de la Hârlău și toate construcțiile târgului moldovenesc de altădată au fost urzite din piatra extrasă din Pădurea Zagaviei. Spațiul întins de pe Islazul Pietrăriei, de cca. 50 ha dovedește cantitatea mare de piatră extrasă într-o perioadă îndelungată de timp.
Pe lângă numeroase bunuri și proprietăți deținute la secularizare de către Mănăstirea Zagavia, se număra și Pietrăria, care a fost vândută în anul 1908, la licitație publică, unor negustori interesați din orașul Hârlău.
Prin structură și duritate, piatra din perimetrul comunei Scobinți rivalizează cu piatra de Deleni, folosită de altfel pentru pietrele de moară sau de râșniță, pietre funerare, colacii de fântână, beciuri și temelii de case ș.a.
Grajdurile boierești și clădirile velniței din capul satului Fetești, de sub pădure, au fost zidite din piatra scoasă din carierele din apropiere.
În secolul trecut, spre exemplu, bărbații și femeile între 18 și 50 de ani erau obligați să efectueze câte șapte zile de prestație pe an, la scos piatra din carieră, folosită pentru drumuri sau la alte lucrări de interes obștesc.
De asemenea, în satul Steclăria, o familie de nemțeni, veniți de peste munte, au ars piatră de var, având cuptoarele amplasate în grădina lui moș Dumitru Onofrei, comercializând varul în satele din împrejurimi, practicând schimbul în produse (trocul).
Merită să evidențiem în cuprinsul acestei lucrări numele unor fântânari de renume din comună, precum Vasile Gherman din Sticlăria și Constantin Tătărușanu din Rediu, care în timpul vieții au săpat și zidit din piatră cioplită zeci și chiar sute de fântâni, unele adânci de peste 35 m precum cele din podișul Sticlăriei, din Cotnari, Buhalnița, Ceplenița, Belcești, ori din satele apropiate.
Acum câțiva ani, meșterii din zonă au săpat o fântână în mijlocul Complexului monahal „Sângeap”, de pe Dealul Basaraba, adâncă de peste 40m, cu apă minerală bogată în magneziu.
Meșteșugul cioplirii pietrei a fost ridicat de familia Dumitru și Dana Bița, din satul Zagavia, la nivel de artă, realizând împreună adevărate opere sculpturale.
De menționat că această familie de artiști are o contribuție deosebită la modelarea în marmură a statuii „Unirii” din Bdul. Independenței, din fața Universității de Medicină și Farmacie, Iași.
Merită evidențiate sculpturile în piatră realizate de meșterii anonimi pe cruci și monumente funerare din țintirimul satului.

B. Prelucrarea lemnului
Dezvoltarea meșteșugurilor legate de prelucrarea lemnului a fost influențată de existența întinselor păduri de foioase din apropierea satelor comunei.
De asemenea, primele biserici din satele Bădeni și Scobinți, pe temelia cărora s-au târnosit locașurile care ființează în zilele noastre, au fost durate la început din bârne, ca de altfel și vechile schituri de la Sângeap, Zberăni și Zagavia, izvodite la începuturile celui veac. Prima biserică de piatră de la Zagavia, construită în 1624 de călugări într-o poiană a pădurii cu același nume, pe când capitala Moldovei era doar la câțiva pași, la Hârlău.
Bisericuța de lemn din satul Steclăria, (din Ruși), cu hramul Sf. Dumitru, de peste pârâu, a dăinuit până în anul 1957, când a fost ridicată noua construcție de zid din Ungureni, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”.
Vechea îndeletnicire a meșterilor lemnari de altădată a reînviat ca într-o minune prin ridicarea pe Dealu Basaraba a unei ctitorii din lemn de o rară frumusețe.
Merită să evidențiem efortul material și izbânda enoriașilor din satele comunei și în mod deosebit ale credincioșilor ortodocși din Fetești de a ridica, sub oblăduirea preotului paroh Gheorghe Tincu, o biserică spațioasă și frumoasă de lemn, nădăjduind întru izvodirea unui locaș de închinăciune în apropiere, durat din zidărie.
Se mai păstrează în mintea oamenilor și în doproasele vremii numele Dumitru Gravil, zis Podaru din Bădeni, pentru podurile reparate sau făcute de nou în satul respectiv, precum și numele unor meșteri vestiți de la Steclăria, ca moș Hriscu I Dumitru, tâmplar, rotar și renumitele juguri prelucrate din lemn de paltin și jugastru, Deleanu Mihai, dogar, butnar și lucrări de fierărie etc.
Iohan Zamcovski, venit din Galiția (Sniatin) și domiciliat în comuna Bădeni, era de meserie rotar (1897). Soția sa, Iozefina Ignați Liubași, născută la Buda-Pesta, era fiica morarului Ignați Liubași din Bădeni.
Construcțiile din paiantă foloseau furci, lătunoaie, grinzi și căpriori din pădurile care se întindeau la marginea satului. Lemnul de fag, paltin, stejar, frasin, jugastru și de alte specii era întrebuințat de meșterii rotari, dulgheri, butnari și de alte îndeletniciri, la producerea de butoaie, roți, care și căruțe, cofăiele, ciubăre, coveți (chersâne), linguri, fuse, scăfițe și multe alte bunuri gospodărești. Vestiți erau meșterii butnari Ghiorghică Boca și Vasile Turcu.
Merită amintiți și D. Bița și Gh. Hriscu, zis Gheorghițăl, care au sculptat hrubele combinatului de la Cotnari și Sala de degustări, apoi cele de la Murfatlar și Niculițel.
La recensământul mijloacelor de transport, dinaintea celui de al Doilea Război Mondial (1939), în comună, din cele 192 de care, un număr de 68 aveau osiile din lemn.
Până în perioada anilor colectivizării și puțin după acea vreme, în zilele de iarmaroc coborau la târg din satele din apropiere meșterii populari cu obiecte prelucrate din lemn.
Vestite erau jugurile de lemn, cioplite cu măiestrie de pădurenii Sticlăriei, cofăielele legate în mlajă sau cu cercuri de fier, în care se păstra apa rece și proaspătă, la muncile câmpului, în zilele toride de vară, ori vedrele făcute din coajă de tei, îndemânoase și ușoare, folosite la culesul cireșelor sau la păstrarea grăunțoaselor.
De asemenea, din coaja de tei, tăiată în lunile de vară și pusă timp de două săptămâni la murat în baltă, se scoteau acele fâșii subțiri din care se răsuceau frânghiile sau se obținea rafia de legat la vie, atât de căutată de podgorenii satelor din zonă.
Podul lui Contâș și podul din satul Zagavia, de la școală, au fost reparat în toamna anului 1937 cu grinzi groase de stejar, de meșterul Costache Lipovanu din Fetești, pe vremea primarului de atunci, Gr. Gagea și refăcut din beton armat în urmă cu cca. 40 de ani.
Moara de vânt de pe moșia Bădeni, de sus, de pe Gradiște, cu aripile ei mari de draniță, cu certitudine a fost tocmită de meșterii 177 tâmplari din satele comunei, folosind materialele de construcție din pădurile noastre.
În anul 1881, Tănase Târsa, rotar din cotuna Fetești, dimpreună cu Gh. Pișta, fierar din același sat, sunt martori la declararea nașterii fiicei lui Iohan Cotroboci, supus austriac, mecanic în ograda velniței.
Cu certitudine moara din câmp, de pe movila din cotuna Petroșica, umbla în anul 1895, deoarece în acel timp se înregistrează o naștere într-un bordei de la Moara de vânt.
Gh. D. Bobârnă era în 1942 lemnar în satul Bădeni.
De o prețuire aparte se bucură acum sculptura în lemn, remarcându-se în mod deosebit familia Dumitru și Dana Bița din satul Zagavia, care au împodobit cu meșteșugul lor ctitoria domnească a lui Ștefan cel Mare de la Popăuți, din Botoșani, cu strane, catapeteasmă și alte lucrări, specializându-se în sculpură bisericească, activitate desfășurată de fratele Gică Bița și fiul acestuia, George Bița, din satul Sticlăria.

C. Prelucrarea fierului
Potcovitul animalelor de tracțiune, trasul șinelor pe roți, legarea carelor și căruțelor, confecționarea sculelor și uneltelor folosite în gospodăriile țărănești: balamale, belciuge și alte obiecte din fier trebuincioase oamenilor care trăiesc la sat, sunt tot atâtea motive de apreciere a vechii îndeletniciri.
Sunt cunoscute fierăriile Pițu din Scobinți, Ghemiș, Stoica Popovici din Fetești-Zagavia, Vasile și Petru Daicu, din Steclăria, Pintilie Gh. Dumitru, cu un atelier de fierărie mai nou înființat, din același sat, Bârsan Neculai din Rediu ș.a., fapt ce atestă amploarea și 178 însemnătatea acestui meșteșug practicat din cele mai vechi timpuri pe meleagurile noastre.
Documentele de arhivă consemnează existența la Bădeni a lui Gh. Pișta, fierar, care a dat și numele tarlale de pământ din câmp, a unui Iohan, supus austriac, fierar la Fabrica de rachiu de la Velniță, a lui Rudolf Șfarț, (n. 1858), fierar, în 1890, în satul Fetești ș.a.
Atelierul de fierărie moștenit de Petru Daicu de la părintele său, Vasile Daicu cel bătrân, se află într-o stare bună de păstrare, meritând efortul administrației locale de a conserva și include aceste inestimabile valori etnografice în circuitul muzeal al țării.
După colectivizare, activitatea de prelucrarea a fierului s-a restrâns, întâlnind-o doar în câteva ateliere ale CAP aflate pe teritoriul comunei, unde se practica doar potcovirea animalelor de muncă, șinuirea roților și repararea atelajelor agricole ale cooperativei.

D. Fabricarea sticlei
Situat la jumătatea distanței dintre cele două mari drumuri comerciale (de pe valea Siretului și a Bahluiului) și fiind înconjurat de nesfârșitele păduri de fag și stejar, pe la jumătatea secolului XVIII, satul Steclăria a suscitat interesul unor investitori străini pentru amplasarea aici a unei manufacturi de fabricare a sticlei. Locul unde a fost amplasată sticlăria se află situat în partea de sud-vest a satului Sticlăria, pe o terasă, deasupra Buhălnicioarei, în grădina lui Ioan Gr. Moldovanu.
Tot aici, în apropierea drumului, când s-au făcut săpături pentru fundația unei case, a fost descoperit un beci boltit din piatră, care se presupune că a aparținut sticlăriei.
Terenul fostei manufacturi este acoperit de o vegetație înaltă, de pălămidă și rugi, dar pământul este înțesat de zgură de sticlă, cioburi și resturi solidificate de sticlă.
Nisipul cuarțifer, necesar pentru fabricarea sticlei, era adus cu carele de la Dorohoi.
Din rațiuni economice, sau poate din alte motive, după o anumită perioadă de timp, fabrica de sticlărie a fost mutată la Hârlău, în Munteni, unde a funcționat până în 1948. Menționăm faptul că în satul Pârcovaci din apropiere a ființat o manufactură similară. După încetarea activității de fabricare a sticlei de la Sticlăria, în spațiul respectiv a funcționat un atelier de producere a teracotei pentru sobe.

E. Fabricarea băuturilor alcoolice
Velnițele (povarnele) au fost aduse în Moldova de austrieci pe la sfârșitul sec. XVIII și produceau rachiu din cereale. În 1785 erau 800 de velnițe, care aveau capacitatea de a consuma o cantitate de cereale ce depășea întreg exportul de cereale al Moldovei. O velniță cu mai multe căldări (cazane) aparținea în 1670 călugărilor de la Trei Ierarhi. În 1776, în ținutul Hârlău erau 24 velnițe iar în Iași 20, din cele 151 din întreaga țară, fiscul percepând câte patru lei noi de fiecare căldare, afară de taxele plătite de negustori la vânzarea holercii în târguri, ajungând în 1823 la 25 lei lunar pentru fiecare căldare.
În 1823 în Hârlău, la 147 de familii cu 574 suflete, erau cinci velnițe, un număr considerabil de mare pentru acea perioadă.
O căldare consuma anual 125 chile (chila de 180 ocale) de poslete obținut după prima distilare, din care puteau să iasă 1 000 vedre de șum sau 700 vedre de spirt.
Activitatea velnițelor, administrate de evreii din zonă, era cu adevărat un gheșeft, aducând avantaje semnificative și fabricantului dar și țăranului, care prefera să ducă munca de pe o vară la „cazan” decât să o vândă cu un preț scăzut antreprenorilor de cereale din târg, diminuând foarte mult posibilitatea țării de a-și achita obligațiile de aprovizionare cu cereale a Înaltei Porți.
În 1800, însuși sultanul a protestat și l-a amenințat pe Domnul Moldovei cu represalii dacă nu i-a măsuri drastice de redresare a situației create.
Se ajunsese până într-acolo, încât țăranii udau grâul depozitat în gropile săpate în pământ, pentru a mucegăi și a fi mai lesne vândut la velniță, încât dregătorii domnești umblau prin sate ca turci și tătari de altădată, căutând locurile pe unde erau dosite cerealele.
Sfecla și cartofii erau adăpostite pentru iarnă în bine-cunoscutele gropi căptușite cu paie și acoperite cu pământ, având deasupra un snop de beldii de răsărită pentru aerisire, dar grâul era ascuns în gropi adânci, umplute în prealabil cu paie, cărora li se dădea foc, pentru a usca bine pereții din jur, apoi totul era acoperit cu pământ, nivelat, ca să se piardă orice urmă. Numai că păgânii, iar mai apoi și creștinii, umblau prin sate purtând după ei zornăind un lanț greu de fier, iar unde simțeau că locul sună a gol, săpau și descopereau comoara. Alteori, primăvara devreme și toamna târziu, când cădea bruma, ori vara, în diminețile cu rouă, oamenii stăpânirii aflau lesne unde era grâul ascuns, știind faptul că peste acele gropi nu se așează bruma și nici nu cade roua, ca și peste morminte, de altfel. Folosirea cerealelor la fabricarea alcoolului aducea grave prejudicii asigurării hranei populației, sănătății acesteia și diminuării capacității și a forței de muncă a sătenilor.
Căldările (cazanele) de făcut rachiu aflate în gospodăriile unor săteni de frunte, ori pe lângă conacele boierești, care prelucrau borhotul de perje, mere sau alte fructe, drojdia sau tescovina, erau tratate de otorități cu o anumită îngăduință, deținătorii acestor instalații fiind obligați să-și achite dările stabilite.
O căldare de 8 vedre avea și boierul Gh. Barbu, în spatele grajdului de la curte, într-o clădire zidită din piatră, prelucrând fructele din livada din apropiere și tescovina obținută de la via de vizavi, folosind pentru răcirea instalației apa adusă pe țeavă zincată din Pădurea Basaraba.
Velnița de la Fetești, din capul satului, de sub pădure, a fost înființată de austrieci pe la 1750, cu oameni și instalații „importate” din provinciile Imperiului, care aducea stăpânirii venituri considerabile.
De remarcat este faptul că fabrica de spirt din cotuna Fetești era singura și cea mai importantă activitate economică a județului Iași din a doua jumătate a secolului al XIX-lea., care presupunea folosirea unui număr mare de lucrători, necesari pentru tăierea lemnelor din Pădurea velniței, transportul și întreținerea unui foc continuu la cele zece[1]douăspreze cazane de făcut rachiu, asigurarea încărcării cu borhot a voluminoaselor vase de alamă, golirea și curățirea lor, după extragerea posletelui etc. O șleahtă întreagă de salahori trudeau în jurul căzilor cu cereale, cu poame sau cu tescovină puse la fermentat, se îngrijeau de ulucile cu apă pentru răcirea serpentinelor și a atâtor treburi care erau de împlinit la o fabrică însemnată cum era cea de la Velniță. Rotarii, butnarii și fierarii își aveau bordeiele săpate pe marginea unei ogrăzi întinse, cuprinsă zi și noapte de zarvă și de forfota carelor de povară și a căruțelor negustorești. Meșterii rachieri veniți din Podolia, Galiția sau Bucovina, trăiau cu familiile lor în casele din apropiere sau dincolo de drum, în gospodăriile tocmite sub poala pădurii din marginea cotunei Fetești.
Vechilii și oamenii lor de credință vegheau cu strășnicie împlinirea poruncilor ocârmuirii, însoțind transportul la cramă a ciubărelor cu rachiu, umplerea și cetluirea poloboacelor, încărcarea și trimiterea prețioasei licorii către târgurile și locurile rânduite.
În 1897, Zissu Lazarovici de 38 ani, din Bădeni, era de credință la Velniță. Toate se petreceau însă la povarnă mai aman ca la moară, unde de bine, de rău, când se lăsa întunericul, se înțânau pietrele. Dar cum tot ce are un început, trebuie să aibă și un sfârșit, în primii ani ai secolului trecut, fabrica de spirt de la Velniță și-a încetat activitatea. După șaizeci-șaptezeci de ani, mult încoace, se mai vedeau zidurile groase înnegrite de vreme, năpădite de buruieni și de rugi de mure ale vechilor construcții din care sătenii își extrăgeau piatra necesară folosită la temelia caselor, a beciurilor sau a fântânilor. Sunt mărturii scrise în catastifele de stare civilă ale comunei anilor 1865, cu nume evreiești și ale supușilor austrieci care locuiau La Velniță, cotuna Fetești, cu nașteri, căsătorii și decese, ce aveau loc adesea în casele din ograda velniței, dovedind existența aici a unei mici comunități de „israieliți” și catolici, atât cât mai rămăsese din familiile de altă dată, așezate în anii din urmă pe pământurile noastre ca vieri, sticlari ori rachieri.
În anul 1880, în satului Fetești, vizavi de Velniță, locuiau mai multe familii de evrei, printre care și cea a hahamului Leiba Șpilgher (35ani), care se îndeletnicea cu tăierea ritualică a păsărilor și animalelor, dovadă că în apropiere viețuia o comunitate a cultului mozaic. Pe locul distileriei din cele timpuri s-au ridicat case și gospodării și doar bătrânii își mai aduc aminte de ruinele de piatră, istorisind întâmplări ale unor vremuri de mult apuse. Velnicioara de la Bahlui, de sub Coasta Vintilei a funcționat fără întrerupere până în timpurile noastre, păstrând obiceiul locului de a trage țuica de două ori, obținând un produs de bună calitate, cu fruntea (chicușul) folosită pentru tămăduirea celor dureri și junghiuri. Mănăstirea Zagavia a avut cazan de rachiu, care la secularizare a fost scos la licitație, fiind cumpărat cu un preț derizoriu de către evreii din Hârlău. De remarcat faptul, reieșit din declarațiile locuitorilor satului Scobinți, aflate la Arhivele Statului din Iași, privind bunurile luate „fără plată” de Armata Roșie, din gospodăriile țărănești, printre multe altele, se aflau și câteva cazane de făcut rachiu. 184 În nov. 1944 se interzicea fabricarea băuturilor spirtoase. Această dispozițiune i se pune în vedere și petiționarului Rozen I. Herman, din Hârlău, coproprietar a 16 ha vie în Feredeni, care a instalat două cazane de făcut rachiu în localul familiei Argintaru, obligându-se să achite taxele aferente imediat ce vor lua ființă organele fiscale.

F. Morăritul
Cunoscută din cele mai vechi timpuri, râșnița, formată din două pietre, una fixă și cealaltă mobilă, mânuită cu un hadarag cu bold de oțel și huruitul ei monoton, a fost cel mai răspândit mijloc de obținere a făinii de grâu și porumb. Treptat, sătenii au început să utilizeze pentru măcinat forța vântului și a căderilor de apă, deși, în trecutul îndepărtat, atunci când apele erau înghețate, se folosea și forța animalelor, a cailor, dar locul unei astfel de mori, pe teritoriul comunei, nu este încă cunoscut. Toponimul Moara de Vânt, de pe moșia Bădeni, indică, fără putință de tăgadă, că în acel loc a funcționat o moară purtată de forța vântului.
Vechile mori de apă își aveau stăvilarele tocmite pe apa Bahluiului, de la Pârcovaci, aproape de izvoare și pe tot cursul acestui râu, până la vărsarea sa în Jijia. O moară de apă este consemnată în documentele vremii și la Sticlăria, pe apa Buhălnicioarei.
Pe cursul superior al Bahluiului, în zona de traversare a satelor comunei Scobinți, au fost amenajate mai multe mori, ce-a mai veche fiind cunoscută din anul 1673, când voievodul Ștefan Petriceicu dăruiește din domeniul domnesc călugărilor mănăstirii Zagavia un vad de moară pe Bahlui, unde iese pârăul din pădure, iar mai jos, în locul morii domnești de la Podu Morii, avea să se ridice mai târziu o moară de aburi, apoi o moară de foc, trecând de-a lungul timpului prin mâna mai multor stăpâni, ajungând, în cele din urmă, în posesia unui evreu din Hârlău, Herșcu Kohn, care în 1939, spre exemplu, plătea comunei Bădeni un impozit de 400 lei, alături de Petru Crețu din Bădeni care deținea și el moară în sat. Mori de apă au mai fost în Fetești, la Podu Contâș și în satul Bădeni, la Iazu Nou, dar începând din jurul anului 1900 aceste mori au fost modernizate și dotate, la început cu motoare de aburi, iar mai apoi cu motoare Diesel, cu ardere internă, pe motorină, așa numitele mori de foc, fiind înzestrate mai târziu cu valțuri, în locul străvechilor pietre de moară.
Moara de la Podu Contâș ajunge în 1935 în posesia boierului Aurel Totoescu, care amenajează în acel loc și o presă de ulei, o oloiniță, cum o numeau bătrânii, cu cuptoare de uscat semințele de floarea soarelui și teascuri mecanice, de oțel, producând un ulei gros și gustos, un deliciu al copilăriei noastre, mâncat cu poftă cu un codru de pâine neagră, ce e drept, cumpărat la cartelă.
În oct. 1943, Gh.Ungureanu era morar, iar Ioan Dârzu era mecanic la moara din Bădeni, proprietatea societății anonime C.N.R. arendată de fostul moșier Gh. M. Barbu. Decizia Prefecturii jud. Iași din 12 oct. 1944 dă câștig de cauză vechiului proprietar al morii „Țancu”, Heivit Argintaru, al caselor de lângă moară și a imobilului de la „Podul Contâș” în procesul de recuperare a bunurilor expropriate în 1943.
În nov. 1944, la preluarea morii de porumb din satul Bădeni, deținută de Leon și Șulim Argintaru, s-a constatat că motorul morii este defect, iar fostul proprietar este obligat să-l repare asigurând motorina și uleiul necesar funcționării. Cheltuielile aferente, (65 000 lei = 1000 l motorină și 105 000 ulei) se vor scădea din venitul morii, din care (50% se va da asociaților). Semnează membrii Comitetului țărănesc al com. Scobinți și Aron Faibeș, asociat. În procesul verbal de preluare a morii se menționează faptul că moara avea la acea vreme o vechime de 20 ani, fiind construită în 1925.
La 28 dec. 1945 fiecare teasc de ulei era obligat să predea la stat, până la 15 ian. 1946 cantitatea de 1500 kg de floarea soarelui, în caz contrar se luau măsuri de sancționare a celor vinovați. Satisfacerea nevoilor de făină de porumb din zilele noastre este realizată de mori mici, de capacitate redusă, cu un consum scăzut de energie, precum cele din mai toate satele comunei, exceptând moara de porumb de la Podul Contâș, care a mai rămas de pe urma vestitei mori și a presei de ulei de aici, deținute până la Naționalizare de Aurel Totoescu. În 1947, pe teritoriul comunei Bădeni se aflau următoarele mori de porumb: a moștenitorilor Heiwit Argintaru (Aron Faibich, Faibeș, n.1906) din Hârlău, fost morar și administrator la moara Argintaru între anii 1936 și 1940 și de la 20 oct. 1944 și până în 1947. Moara avea două valțuri și una piatră de 35 țoli.
Herșcu Cohn (n. 1899) din Hârlău deținea în satul Zagavia o moară de porumb cu valț, având în dotare un tractor marca Lantz și o batoză, dobândite în arendă de la C.N.R. Aurel Totoescu avea pe teritoriul comunei Scobinți o moară cu una piatră de 32 țoli (cca 750 mm) și o fabrică de ulei, la „Podu Contâș”.
În întreaga Plasă a Cârligăturii (Tg. Frumos), pe o rază de 25 km nu se afla nici o moară sistematică de grâu, sătenii fiind nevoiți să străbată un drum de câmp, de 28 km până la Șipote. Ioan Dârzu din satul Zagavia, mecanic la moara arendată de Gh. Barbu, a fost pus de ruși să macine o lună de zile pentru alimentarea armatei sovietice, (10 aprilie-12 sept. 1944). La 28 iunie 1948, morile de la Zagavia, Bădeni și A. Totoescu, precum și presa de ulei a acestuia au fost naționalizate și preluate de către Gh. Buiciog, vechiul administrator al moșiei boierului Barbu, devenit astfel, director al acestor întreprinderi de stat.

G. Fabrica de ulei (fostă Totoescu) nu prelucra semințele decât cu aprobarea Primăriei, fiind obligat să strângă și cota de floarea-soarelui. Cota de predare la stat se stabilea în funcție de suprafața de pământ avută de fiecare proprietar în planul de cultură: până la 2 ha se reținea 50% din cantitatea recoltată, iar peste această suprafață se preda la „Romcerial” o cotă de floarea soarelui de 70% .

H. Fabricarea cărămizilor
Curțile lui Grigore Ureche de la Ceplenița, conacul construit de Mihalache Cantacuzino, ca de altfel și bisericile ridicate de acest mare boier la Ceplenița, Buhalnița, Bădeni și Scobinți au fost zidite din cărămizi fabricate pe șesul Bahluiului.
Până în anii din urmă, dincolo de Podu Contâș, pe malul stâng al râului, se vedeau cuptoarele zidite cu meșteșug în piramidă, în care erau arse aerob (cu foc deschis) cărămizile care se zvântau la soare, înșirate pe terenul din marginea satului Bădeni. 187 De remarcat este faptul că ceramica neagră de la Deleni se abținea prin ardere anaerobă, (fără aer), iar fumul intra în compoziția lutului și îi dădea acea culoare binecunoscută.
În 1875, în partea de jos a satului Bădeni, era o fabrică de cărămidă, unde lucrau mai mulți cărămidari aduși din altă parte. Sunt cunoscute numele a doi lucrători: Iordache Mărgineanu din Hârlău și Ioan Moisa din Bădeni, care declarau moartea unui cărămidar. În partea de jos a Țarinei din satul Scobinți erau 20 de familii de cărămidari și olari care produceau vase de ceramică smălțuite. În toamna anului 1943 erau fabricate în satul Bădeni 16 000 de cărămizi necesare construirii grajdului comunal din Șes. În perioada interbelică, Gh. Barbu a adus din Germania un utilaj performant pentru fabricarea cărămizilor folosite la ridicarea curților sale de la Dealul lui Vodă, dar după război, în 1947, construcția respectivă a fost demolată, iar cărămizile au fost folosite la zidirea localului școlii de la Zvarici. Gara din Hârlău, halta CFR din Bădeni și toate construcțiile de pe linia Hârlău-Podu Iloaei ridicate în perioada 1901-1910 au fost făcute cu cărămidă de Ciurea.
La capitolul materiale de construcții putem consemna vechea practica a sătenilor de a-și face case din chirpici, mult mai trainice și sănătoase, care țineau iarna cald și vara răcoare, procedeu întâlnit și astăzi în satele comunei. 188 Chirpicarii din Zvarici (familia Stavarache) Menționăm faptul că într-o perioadă de timp, familiile nevoiașe își făceau casele din paiantă (din furci și leațuri (nuiele) bătute cu lut și paie).

I. Producerea mangalului
Toponimul La Măngălărie, situat pe apa Buhălnicioarei, din jos de satul Sticlăria, indică un loc despre care bătrânii din sat spun că acolo, călugării schiturilor din apropiere produceau mangal, folosit de târgoveții din Hârlău la încălzirea locuințelor.
În documentele vremii se întâlnește uneori numele de Mangalagiu.

J. Arderea pietrei de var (La Vărărie)
Îndeletnicire avută pe valea Buhălnicioarei de călugării mănăstirii Zagavia (schiturile Sângeap și Zberăni) în sec. XVII-XIX. Preocupări vremelnice de fabricare a varului au mai avut în perioada interbelică, la Sticlăria, două-trei familii de nemțeni care și-au zidit cuptoarele de ars piatra de calcar în grădina bătrânului Onofrei, din marginea satului, comercializând varul umblând cu căruțele cu coviltir prin localitățile comunei ori prin așezările mai depărtate, strigând alene în faptul zilei: Hai la var! La var!, făcând schimb cu sătenii, pe porumb, fasole, grâu, cartofi și alte produse, practicând străvechiul troc (schimb în natură).

K. Apicultura (Stupăritul) Creșterea albinelor a fost o îndeletnicire veche a gospodarilor din satele comunei, favorizată de vegetația bogată a pădurilor de foioase și a câmpiei cu fânețele ei întinse, a podgoriilor și livezilor din această zonă binecuvântată de Cel de Sus. Din trunchiurile mari și găunoase doborâte de vânt se meștereau nu numai budăile în care țăranii ogoiau și ocroteau apa izvoarelor de suprafață, ori de mică adâncime, dar din acei bușteni cu mijlocul putred se ciopleau și buduroaiele pentru muște, în care altădată se creșteau albinele. Documentele vremii consemnează existența unei prisăci a mănăstirii Zagavia, aflată pe Bahlui într-un loc întins de cât putea stuparul să arunce cu baltagul în cele patru vânturi. Putineiele cu miere de albine și sloiurile de ceară erau la mare căutare și vândute cu preț bun în Polonia sau în alte depărtate ținuturi. De creșterea albinelor se ocupau și locuitorii de altădată ai comunei Scobinți, dar și gospodarii zilelor noastre. Înainte de război se înregistrau peste 300 de stupi sistematici deținuți de Dumitru Micu, Gh. Maxinoaia, Gh. Avătăjiței, Vasile Pârpâriță ș.a. Gh. Maxinoaei (n.1901) din Sticlăria deținea în 1943 un număr de 70 stupi. Vasile Pârpâriță solicita în 1947 un credit pentru extinderea stupinei. Începând din anul 1947 are loc o revigorare a activității apicole din această zonă cu un bogat areal melifer. Vechea îndeletnicire a stupăritului o mai întâlnim în familiile Dumitru Vasilică, Vasile Boca, Vasile Amoldovencei, Gh. Vătăjița Mihai Tincu, Constantin Mușei, Mihai Pintilie ș.a.
Nimic nu este mai plăcut și fermecător decât să te afli vara în mijlocul unei stupine cuprinsă de febra culesului, cu zumzetul ei tainic și încântător, cu puzderiile de albine ce zboară din zori și până-n seară, săgetând văzduhul și grămădindu-se cu piciorușele încărcate de polen în fața urdinișului. Micile viețuitoare lucrează de zor în stup, clădind faguri noi de ceară, curățindu-i pe cei vechi și pregătindu-i pentru ouat, hrănind puietul, umplând și căpăcind fagurii cu miere, îngrijindu-se de păstrarea unei temperaturi constante, depănând mărunt din aripioare să ventileze stupul, veghind asupra prădătorilor cu acele lor înveninate, împlinind totul într-o ordine desăvârșită, misterioasă, fiecare albinuță știind precis ce are de făcut.

L. Exploatarea forestieră este reprezentată în comună prin existența unei suprafețe de 781, 30 ha pădure, distribuite în proprietate de stat și particulară, administrată de Ocolul Silvic Hârlău, cu pădurarii Constantin Formagiui la Zagavia și Dumitru Minciună la Basaraba-Zvarici. Din perioada interbelică se cunosc pădurarii Gh. Tincu la Pădurea Barbu, Costache Gramadă la Pădurea Statului și Ion Porușnic din Sticlăria, la pădurea Elizei Zarifopol. Vechea pădure a mănăstirii Zagavia, sechestrată ulterior de Stat este recunoscută și astăzi pentru bogăția speciilor lemnoase și frumusețea locurilor sale, împovărate de istorie și legendă.
Înainte de anul 1900, muncitorii forestieri care lucrau la exploatare, locuiau cu întreaga familie în bordeiele din pădure. Începând din 1865, registrele de stare civilă consemnează nașteri și decese în bordeiele din Pădurea Statului de la Zagavia. Fabrica de cherestea „Pădurea Maxut”, din Scobinți (Bădeni), constituită cu scopul de exploatare și prelucrare a materialului lemnos aflat în nesfârșitele păduri de la izvoarele Bahluiului a aparținut Societății Anonime Române (acționari frații Fischer din București), care au înființat fabrica de la Bădeni în anul 1947, ocupând o suprafață de 3,25 ha teren din proprietatea de 19.5 ha a fraților Leon și Carol Fischer, situată în lunca Bahluiului, pe malul stâng al râului, la hotarul dintre comuna rurală Bădeni și comuna urbană Hârlău.
Fabrica era dotată cu un motor de 25 HP (Cai putere), producea cherestea, frize, parchet ș.a. După declarația maistrului Florea Vasile, dată la o săptămână după Naționalizare (17 iunie 1948), arăta că acționarii intenționau să fabrice în interes propriu cantitatea de 1000 mc parchet și cherestea.
Maistrul mecanic Vasile Pușcașu, declara în aceeași perioadă, că Fabrica de cherestea avea un gater de 24 țoli (cca. 600 cm), două circulare și o pendulă cu o producție de 5 mc/zi. Consemnăm cu îngrijorare faptul că după împroprietăririle din ultimii ani, suprafața de pădure deținută de cetățenii comunei s-a diminuat mult sub 300 ha, prin furt și tăieri abuzive.
Alte activități economice
În sept. 1945 comerciantul Aron Faibiș din Hârlău solicita primăriei Bădeni autorizație pentru instalarea în satul Bădeni a unui uscător de prune și a două cazane de făcut magiun. De asemenea, SC „Consuela” SRL din satul Zagavia s-a ocupat o perioadă de timp, cu bune rezultate, de recoltarea, conservarea și comercializarea plantelor medicinale și a fructelor de pădure din zonă.
Bresle și meseriași
În anul 1943, în satele comunei Bădeni-Scobinți, erau următorii meseriași: Ioan Gh. Pițu, fierar, născut în 1903 la Islovăț, Suceava, Ioan I. Pițu, fierar, Vasile Daicu, născut la Belcești, în anul 1890, fierar în satul Sticlăria, Costache Cozma, din Fântânele, Botoșani, Ioan I. Ghemiș, Petru Dârzu, Ioan C Patachi, fierari în satul Fetești, Dârzu 193 T. Ioan, mecanic, n. 1894, com. Frumușica, Botoșani, Gh. Andrei Șfaițer și Neculai Șfaițer, mecanici, Ioan I. Micu, lăcătuș, Gavril I. Dumitru, n. 1905, maistru tâmplar, Dumitru. Chifan, tâmplar și lemnarii: Petru I Isac, Coatache Isac, Costache Șt. Antochi, Gh. D. Bobârnă, Dumitru Șt. Curcă, Petru Moldovanu, Ioan Șt. Moldovanu, Neculai Șt. Moldovanu, Ioan Gh. Cotiugă, Gh. P. Vătăjița, Vasile Gh. Turcu, Costachi Ilie Tescu, Ioan Boca, Ioan C. Ciofu și Neculai Gh. Cotiugă, zidarii Iosif Dacălu și Vasile Stanciu, veniți din com. Andrieșeni, Petru Pichiu și Mihai Tărnăuceanu, Ioan I Gavril, cojocar, Ilie Tescu, cizmar, Vasile Moldovanu, croitor, Fetești, Angela Raicu, maistră de lucru manual la Școala Bădeni ș.a.
În acel an, 1943, în satul Bădeni erau căsăpii la Mihai Sava și Gh. Hatmanu, iar în satul Scobinți la Gh. Grozav

„Șleahul Câmpului” (DC.151) ce izvodește (începe) din vadul Bahluiului, de la Podu Contâș și pornește din crucile drumului spre soare-răsare, împarte moșia comunei în două părți aproximativ egale, stăpânite în stânga, dintru început, de sticlăreni, feteșteni și zagaveni, iar de ceea parte de scobințeni și bădenari.
De pe Gradiște, cu cetatea sa dacică din sec. II-I. î.Hr., drumul bătătorit până mai deunezi de cară lasă către miază noapte, spre hotarul hârlăuoanilor, tarlaua Budăii Mici și Bahna, iar în creasta dealului, călătorul zăbovește o clipă încântat de frumusețea văii Contâș, cu iazul ce se întinde leneș de la nord spre sud, scăldând moșia comunei dintr-un hotar în celălalt: din Lipanul Hârlăului și până în Dealu Rusului de la Ceplenița, oglindind în undele sale covorul învrâstat de ogoare ce coboară de o parte și de alta a dealurilor până la malul apei, îngăduind cârdurilor gălăgioase de lișițe și rațe sălbatice să cuibărească în stufărișul bogat din coada lacului. Drumul taie de-a coasta dealul Budăilor Mari până la firul văii, din jos de izâtură, trece podul și cotește scurt la stânga, aburcând pieptiș dâmbul galben de pământ ce s-a ivit în cale, răzbind fără multă osteneală deasupra Iazului Nou, cu cele două brațe, numite din vechime, Balta lui Minciună și tarlaua Tincu, amintind de împroprietărirea din 1921 a 42 de sticlăreni cu câte 1,5 ha de pământ. Iazul care cuprindea cândva (în 1880) vreo douăzeci de fălci de luciu de baltă (cca. 28 ha), având pe atunci tocmită pe stăvilar o vestită moară de apă, a fost drenat de curând și repopulat cu pește, spre desfătarea vremurilor îmbelșugate de altădată.
Lăsând în stânga întinderea azurie de ape cu adăpostul de vite și prisaca cu stupii rânduiți gospodărește pe malul celălalt, drumețul își urmează calea la deal, dând ocol Capului de Bou și admirând tarlalele cuprinse și drepte, de soia și floarea soarelui, întristându-se însă la vederea clădirii părăsite și părăginite a fostului sediu de fermă a satului Sticlăia.
Drumul urcă ușor în pantă și te fură pe nesimțite cu frumusețea câmpului plin de verdeață și flori de La Nuci și din Lungu Vântului, așteptând cu emoție și nerăbdare să vezi ce priveliști încântătoare vei descoperi dincolo de linia neștirbită a orizontului de smarald. Deodată, în dreapta, se profilează în zare silueta semeață a unei movile de pământ, numită din vechime Moara de Vânt, loc înscris în hrisoavele de odinioară, cu o moară purtată de vântul ce învârtea aripile mari de draniță și unde se aciuase o mână de oameni, tocmind în apropiere un sat, alcătuit din câteva bordeie și case sărăcăcioase. Din vârful gorganului străjeri cu brațul de oțel și ochiul ager scrutau necontenit depărtările, dând în timp de primejdie șfară în țară, ziua cu fum și noaptea cu foc, vestind de cu vreme apropierea vrăjmașului.
Astăzi nu a mai rămas nimic din vatra morii, decât o piatră de hotar însemnată cu Capul de bour și o bornă topografică de gradul III, un punct luminat, cum spun geodezii, de unde îți poți purta ochii roată, cale de o poștă (20 km) peste tărâmuri de vis și locuri de legendă. Spre răsărit se arată satele Borosoaia și Plugari, în adâncul câmpului se văd Odăile de la Șipote, iar în negura depărtărilor se ghicesc dealurile de la malul Prutului. Către miazăzi se află Coarnele Caprei și Petroșița (Petroșica), sate tocmite din vremea lui Cuza Vodă, în lungul șleahului mare ce lega de-a dreptul târgurile moldovenești de altădată, Iași și 196 Botoșani, străbătând pe culme drumul furilor, dintr-un hotar în celălalt, Petroșica fiind în acele timpuri un cătun cu han, stație de poștă pentru caii de schimb și câteva bordeie ale slujitorilor de pe moșia Bădeni, satul aparținând pe atunci de comuna cu același nume.
De la Petroșica, șleahul mare merge către miazănoapte până în marginea tarlalei Perișor, de unde cotește scurt spre asfințit, făcând cruce, în cumpăna apelor, din Moara de Vânt, cu drumul vechi de cară ce vine de la Ceplenița, hălăduind împreună spre nord pe creasta dealului până în hotarul moșiei Hârlău, lăsând în dreapta Robu Mare, Robu Mic și Bahna Robului, urmându-și apoi calea către satele Lupăria și Prăjeni din celălalt ținut. La Stâna lui Marchidan, moșia comunei Scobinți se învecinează doar pe o porțiune scurtă de imaș cu moșia Frumușica, urmând apoi la dreapta drumeagul ce desparte pământurile noastre de cele ale Plugarilor, afundându-se mai departe în adâncul moșiei spre Țipău și Miletin, găsind aici de cuviință să amintim că altădată, drumurile hotărniceau proprietățile și sub nici un chip nu le traversau. Tarlaua Țipău, cu pământul negru de tăciune, avea în cuprinsul său o oază de verdeață, alcătuită din salcâmi înalți ce înconjurau ca un zid de cetate proprietatea, adăpostind între laturile sale conacul, grajdurile, hambarele, fânarele și alte acareturi, cu vii, zarzavaturi și livezi, dovedind fără tăgadă bunăstarea stăpânului acelei gospodării.
Se mai văd încă răzlețite, din loc în loc, pe întinsul moșiei acele pâlcuri de copaci de la Galbăn, Condurache sau Niculică, cu casele vechi, împovărate de vreme, mărturie a dârzeniei și semeției acelor țărani individuali care nu s-au lăsat înscriși la colectivă, înfruntând persecuțiile și privațiunile închisorilor comuniste. Din falnica gospodărie a lui Vasile Țipău, din adâncul câmpiei, nu a mai rămas decât fântâna de la marginea drumului, potolind în arșița verii setea truditorilor de pe ogoare, ori a călătorului singuratic rătăcit prin acele meleaguri.
De la Țipău, drumul îngust și înierbat de căruță se avântă în adâncul tarlalei Pișta, pe la delnița Ciubotărică, Topșa și Gh. Condurache, de la Borosoaia, din fundul moșiei, cotind la dreapta, spre miazăzi, până la Niculică, în Cracul Piștei, cu pământuri întinse și fertile, în care au fost împroprietăriți, în 1924, sucevenii de la Dolhasca. Urmează apoi în capătul moșiei, tarlaua Duhănoaia, de 65 ha și Jiorii Mari de 250 ha, cu pășuni și fânețe, răspândite pe văi adânci și costișe abrupte, aflate în stăpânirea sătenilor din Fetești, Zagavia și Scobinți, împărțite în loturi de unu și 1,5 ha. În tarlaua Moinei s-au distribuit parcele de 3 și 3,5 ha doar la câțiva bornași care au primit câte un hectar de teren în plus, drept 198 răsplată pentru truda lor de grănițuire a moșiei. De menționat că bornele au lungimea de 1,6 m și sunt lăsate la suprafață doar 0,15 m, având la capătul opus, îngropat în pământ, o tăbliță de aluminiu cu înscrisul R.A. 1924, reprezentând anul când a avut loc Reforma Agrară. Ferma Fetești-Zagavia, construită în capul câmpului, din tarlaua Cotunoaia, la „răscruce de vânturi”, situată sus, în vârful Jiorilor, nu a izbutit să înfrunte răutățile timpului și lăcomia megieșilor de hotar, dispărând pentru totdeauna de pe suprafața pământului, lăsându-ne moștenire doar amintirea locului unde a ființat ani întregi de zile, adăpostind oamenii veniți la muncile câmpului de la distanțe de 20-30 km.
Jiori-Gagea, Perișor-Temnic, dimpreună cu Lotul lui Dinu, sunt tarlalele de rezervă în care au fost împroprietăriți combatanții Primului Război Mondial din Scobinți, cu câte 3,5 ha iar partea de sud-est a teritoriului comunei, deasupra Iazului Cristei, unde se întâlnesc moșiile Plugari, Scobinți și Coarnele Caprei, cu tarlalele din Dealu Ciobanului, Fântâna Ciocoiu și Hârtopul Căpitanului, în 1924, locuitorii satelor Fetești și Zagavia au dobândit din rezervă 300 ha de pământ, câte 1,5 și 2 ha fiecare.
Din acel loc binecuvântat își află începutul hotarul moșiei noastre dinspre miazăzi, învecinându-se mai jos cu teritoriile comunelor Ceplenița și Cotnari, până hăt, departe, în adâncul pădurilor de la Căldărușa și Pod de Lut. De deasupra Hârtopului, hatul cu Coarnele Caprei dă ocol larg satului Petroșica cu izvorul dătător de viață din medeanul așezării, ieșind de ceea parte, în Loturi, unde Majestatea Sa, Regele României a dăruit 60 ha teren cu locuri de casă pentru a-și întemeia sat, sinistraților din vara anului 1930, care au avut de pătimit din cauza năprasnicelor inundații ce au afectat grav satele comunei, Bădenii fiind în mare parte înghițit de ape. Se mai descoperă și astăzi, la arat, bornele grănițuirii din acele timpuri, cu delimitarea satului și loturile de pământ de 10, 20 și 30 de prăjini, funcție de numărul membrilor de familie, distribuite în ordine alfabetică, cu locurile din mijlocul așezării pentru școală și biserică. Oamenii însă nu și-au părăsit vechile vetre de locuit, stăpânind în continuare loturile din câmp care le-au fost atribuite. Din Loturi, moșia comunei Scobinți se învecinează la miazăzi cu pământurile Cepleniței, de care ne desparte o șușăluță, îngustă și înierbată, lungă și dreaptă, trasată parcă cu tunul peste dealuri și văi până deasupra iazului de la Valea Mare, mărginind în partea dreaptă tarlalele întinse de sub Moara de Vânt, Claca Mare, Claca Mică și Lungu Vântului, aflate cândva în stăpânirea locuitorilor satelor Scobinți, Bădeni și Sticlăria, împroprietăriți aici în anul de la Hristos 1924.
În spatele grădinii lui Galbăn, din câmp, sus, în creasta dealului, zăbovești o vreme, doar cât să-ți tragi sufletul, purtându-ți cu tainică bucurie ochii peste luciri nesfârșite de ape, iezite pe vale și pierdute în coadă de pește, în sus, pe Valea Rusului, ori în dreapta, până sub stăvilarul de la Iazu Nou, oglindind în adâncurile lor de cleștar dealurile din jur cu stânele vestiților oieri Tincu și Urdea, cu cherhanaua de pe malul apei și bărcile legate de țăruși, poposind ostenite în apropiere, cu cășăria și locul taberelor de vară, de altădată, pentru tineret de partea cealaltă.
Din șleahul mare, delnițele scobințenilor, rânduite una lângă alta spre asfințit, până în Valea Contâș, se scaldă cu capetele în baltă, urmând bădenarii de dincolo de pârâu, cu pământurile lor din Budăii Mari și Bahna Budăi să năzuiască spre apele din Valea Mare, strecurându-și pe înserat mrejele și coșurile de nuiele în stufărișurile din coada iazului. De acolo, din dealul lui Galbăn, hotarul moșiei trece de-a dreptul peste stăvilarul înalt de pământ, căptușit cu piatră și își urmează calea fără abatere spre șesul Bahluiului de dincolo de dealuri, lăsând în stânga iazul Urechea, al marelui vistiernic al Moldovei de la 1600, Nestor Ureche, cu nesfârșitele lui moșii, sate și heleșteie, printre care și cel din Valea Mare. În dreptul soarelui ajuns în crucea amiezii, departe, peste câmpuri, se ivește Dumbrava Roșie, cu pădurea ei străveche de stejar de deasupra Hodurii, iar spre asfințit, dincolo de Valea Doamnei, se 201 adâncește Valea Rusului, până sus, sub Movila Gradiștii, cu tarlalele Vișin și Țelină, alcătuind dimpreună o suprafață de peste o sută de hectare, pământ cu care au fost împroprietăriți locuitorii comunei în vremea lui Cuza Vodă. Jos, dincolo de movilă, șleahul mare ce se întoarce din fundul moșiei, desparte, călărind peste o șa îngustă, islazul oilor din Coada Gâștii de suhatul vitelor din gârla mare a Broscăriei, folosit de către locuitorii satului Bădeni în devălmășie. Din Dealul Cireș drumul coboară spre vadul Bahluiului, cu Podul Contâș, lăsând în partea stângă, În Șes, sub coasta dealului, ferma zootehnică, sau ceea ce a mai rămas din vestita fermă de vaci a CAP-lui, mândria de altă dată a scobințenilor.
Calea ferată, veche de o sută de ani, însoțește apa Bahluiului în eterna sa curgere către răsărit, împărțind moșia comunei între deal și câmpie, cu satul Bădeni din apropiere și Dealu Bisericii înțesat cu vii întinse sprijinite cu capetele pe hotarul moșiei Ceplenița și Șesul Camniței, de sub Dealul lui Vodă. Venind dinspre Târgu Frumos, Drumul Național 28 intră pe moșia Scobinților dincoace de șesul Buhalniței, străbătând viile din Dealu lui Vodă și Camniță, cu o suprafață de 140 ha aparținând renumitei societăți viticole de la Cotnari, cu Ferma „Dealu Vodă”, condusă de ing. Florin Stoica și amenajată în mijlocul podgoriei de pe teritoriul comunei. Apropiindu-se de crucile drumului și Podul Contâș, de peste Bahlui, șoseaua lasă în dreapta Șesul Camniței, întins ca în palmă, unde se tocmeau în mijlocul verii ariile pentru treier cu stogurile și girezile de grâu înșirate de-a lungul drumului, iar în stânga mărginind vatra satului Scobinți, cu fostele moșii ale boierilor Petrache Angelescu și Aurel Totoescu de pe Coasta Vintilei. Tot aici, în Șesul Camniței, sub Dealul lui Vodă, între Dealul Bisericii și Podul Contâș, în vara anului 1616, a avut loc o bătălie tipic medievală. Doamna Elisabeta Movilă, văduva fostului voievod al Moldovei, Ieremia Movilă, se refugia în grabă spre Hotin din fața oștilor păgâne pornite cu firman de mazilire pentru fiul ei, tânărul domn, Alexandru Vodă. Caravana domniei, cu întreaga Curte, cu averile boierilor și tezaurul țării era însoțită de o armată de poloni, în frunte cu ducele Wisznowieski, ginerele domniei, căpitanul Simion Corecki, viitorul ginere, pretendent la mâna domniței Margareta și palatinul Tyszkiewicz cu șleahticii lui. Turcii îi urmăreau îndeaproape pe drumul Iașilor, iar tătarii, printr-o mișcare de învăluire, le-au tăiat calea de retragere, dar leșii s-au luptat vitejește, respingând atacul nohailor. La Cotnari, pe șesul Bahluiului, turcii i-au ajuns din urmă pe fugari, având loc o luptă năprasnică între avangarda lui Schender Pașa și ariergarda polonilor, unde, împreună cu oștirea lui Alexandru-vodă a făcut adevărate minuni de vitejie, pierzând doar câteva sute de oameni, pe când turcii au pierit ca la șase mii de ieniceri și spahii. Corecki, rănit de două săgeți a fost dus pe targă până la Hârlău, unde domnița Margareta, înnebunită de spaimă, s-a apucat ea însăși să îi spele rănile și să i le oblojească. A doua zi dimineață, o solie turcească s-a înfățișat la Curtea domnească din Hârlău, cerând să vorbească cu principele Corecki. Culcat în pat și vegheat la căpătâi de tânăra lui nevastă, Corecki l-a primit pe ceauș, care i-a spus că Schender Pașa, uimit de vitejia lui, îi trimite răspuns că este cel mai viteaz din câți oșteni a văzut el vreodată, și-l roagă să primească o luptă dreaptă, corp la corp, cu unul din căpitanii săi, în fața ambelor oștiri, și că, de partea celui ce va învinge, va fi izbânda bătăliei. Sângele războinic al lui Corecki clocotea în vinele lui de vechi aristrocrat și era gata să sară din pat, dacă soția și soacra lui nu l-ar fi împiedicat, rugându-l să nu primejduiască soarta Movileștilor, printr-o luptă dintre un rănit și un om teafăr.
Tyszkiewicz, fiind acolo de față, rugă pe Vodă Alexandru să-i îngăduie lui cinstea de-a primi provocarea în locul vărului său Corecki. În zorii zilei următoare, la răsăritul soarelui, pe șesul Bahluiului, din jos de Hârlău, și-n vederea oștilor polone și turcești, care se legaseră prin jurământ să nu se amestece în ceartă, luptătorii ieșiră fiecare din rândurile armatei sale. Lupta dintre cei doi viteji a fost pe viață și pe moarte. Turcul a fost înfrânt, iar leahul a tăiat capul potrivnicului său, l-a înfipt într-un vârf de lance și l-a dus în tabăra polonă, plocon lui Alexandru Vodă, ca semn al izbânzii. Sfârșitul acestui duel medieval a fost însă „curat turcesc”. Departe de a privi bătălia ca pierdută, lăsându-i pe fugari să meargă slobozi în drumul lor, după cum a jurat pe Coran, Schender Pașa s-a retras dincolo de Dealul lui Vodă, pe șesul Buhalniței, și-a tocmit de îndată oștirea și-a pornit fără zăbavă spre Hârlău, cu gândul mișelesc de a-i zdrobi pe leși, a prinde căpeteniile, pe vodă și pe femei, și a pune mâna pe întreaga lor avuție. Însă Movileștii, bănuind reaua credință a turcilor au pornit de cu vreme pe cale, nădăjduind să sosească la Hotin înainte de-ai ajunge vrăjmașii din urmă. Spre seară, înainte de-a intra în Botoșani, convoiul de cară și căruțe, de harabale încărcate cu poveri a fost surprins de păgâni și atacat din toate părțile. A fost o noapte de groază, cu prădăciuni și ucideri, iar în ziua de apoi, pe când soarele răsărea de după apele lacului Drașcani, un car cu prizonieri ducea legați spre Stambul pe Doamna Elisabeta și pe fiii ei, Alexandru Vodă și pe Bogdan cel mic. Boierii lor de credință îi petreceau cătrăniți de pe marginea drumului, cetluiți în lanțuri. Înnebunită de durere și crâncenă deznădejde, Doamna le răcni lăcrimând: „Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul!” Porunci căruțașului să oprească și tăindu-și părul, acolo, în mijlocul drumului, îl rugă pe unul dintre boieri să-l așeze pe mormântul soțului ei de la mănăstirea Sucevița. Mai dăinuie și astăzi încă bogata șuviță de păr castaniu, tăinuită într-o frumoasă cutie de argint, spânzurată de bolta bisericii de la Sucevița, mărturie a zbuciumatei ei vieți și a pătimirilor oropsitului nostru neam. Tristă și îndurerată este istoria celor vremi, dar să ne întoarcem la gândul cel dintâi și la leto-pisețul (scrierea anilor) moșiei Scobinți. Agricultura a constituit ocupația de bază a locuitorilor acestor țarini din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Tehnologia folosită, organizarea muncii și modul de administrare a pământului, ca de altfel și producțiile obținute au fost diferite, în raport cu perioada istorică la care ne referim și de tipul de proprietate asupra pământului, astfel:

A. Perioada 1503-1864
Timp de peste 360 de ani, cea mai mare parte a terenului folosit pentru agricultură s-a aflat în proprietatea Curții domnești, a boierilor și respectiv a moșierilor locali, rămânând doar o mică suprafață de pământ în posesia țăranilor.
În anul 1832 era obligatorie cultivarea unei suprafețe de teren numită țarină de rezervă iar produsele obținute erau folosite de săteni numai în caz de secetă, calamități naturale etc. Suprafața repartizată țarinei de rezervă era de o falce (1,5ha) pentru 10 familii. Produsele erau repartizate în coșare de rezervă, care nu puteau fi deschise decât în anumite condiții. „Nimic nu se va atinge de aceste coșare, în curgere de trei ani, fără numai cu știrea stăpânului, după o neapărată nevoie ce s-ar întâmpla, de vreo lipsă a acelui sat, iar în al patrulea an, urmând bună rodire, popușoii din coșarul cel mai vechi se vor bate și se vor împărți locuitorilor satului”.
Grija față de hrana populației s-a manifestat din partea ocârmuirii, într-o măsură mai mare sau mai mică, până aproape de zilele noastre, exceptând perioada secetei de după război, din anii 1946-1947, când datorită unei defectuoase guvernări a României, și a lipsei de interes pentru aprovizionarea Moldovei, grav afectată de secetă, cu cereale din celelalte zone ale țării, populația a plătit un tribut greu prin numărul mare de oameni care au murit de foame. Grăitoare în acest sens este jalba adresată în primăvara anului 1945 primarului comunei Bădeni, Dumitru Draer, de un grup de femei din satul Steclăria, în frunte cu văduva de război Elena Scripniciuc. Subsemnatele femei, mai jos notate, din această comună, satul Steclăria, cu onoare vă rugăm următoarele: Domnule primar, suntem în anul și timpul în care avem mai mare criză ca orișicând, fiindcă astă vară nu ne-am putut munci pământul nostru și nu avem absolut nici un fir de sămânță, de nici un fel. …Din nou vă rugăm din tot sufletul nostru să binevoiți a ne da o mână de ajutor. Ne trebuie sămânță, mai ales de porumb și vreun plug pentru arat, cu sapa nu prea putem face chiar toată arătura. Vă rugăm, domnule primar, să țineți cont măcar câtuși de puțin, că tare suntem necăjite. Fiind neștiutoare de carte, pun degetul alături de numele înscris de preotul satului în josul paginii: Saveta Maximoaia, Elena Dascălu, Maria Muscă, Saveta Dascălu, Elena Hriscu, Elena Moșianu, Safta Ciubotaru, Pachița Maximoaia ș.a. După anii grei ai războiului a urmat perioada cea mai dificilă din toată istoria modernă a României, cea a foametei, despre care am 205 amintit câteva rânduri mai sus și asupra căreia vom reveni într-un capitol următor. Îngrijorător este faptul că rezerva de stat, păstrată și împrospătată după legislația veche până mai în anii trecuți, astăzi există, dar lipsește cu desăvârșire, vorba conului Iancu (I. L. Caragiale). Silozurile și coșarele de rezervă sunt goale, ba chiar unele au dispărut cu totul. După devastările și pagubele produse în comună de Armata Roșie, care a luat tot ce le ieșea în cale vite, atelaje, unelte agricole, cereale, furaje, și multe altele (vezi Arh. St. Iași, Primăria Bădeni, ds. 4, p. 97-369), a urmat perioada colectivizării, când țăranii au rămas fără pământ, fără animale de tracțiune, fără pluguri și celelalte unelte agricole. Boii au fost sacrificați la abator, cabalinele au ajuns hrană pentru puii de la ferma avicolă, albind șesul de sub Dealul Cireșului de numărul cailor uciși. Pe tarlalele GAC (CAP) duduiau tractoarele și animalele de muncă nu mai aveau trebuință, ba chiar erau o povară pentru colectivă. Dar iată că istoria se repetă, oamenii și-au redobândit pământurile, casele și bunurile de care au fost deposedați de regimul comunist, însă nu au primit înapoi animalele, plugurile, grapele etc. neavând cu ce să își lucreze țarina, situația fiind cu mult mai dramatică decât înainte de război, când în satele comunei erau totuși 345 perechi de boi și 87 de cai. Secțiile de mecanizare au fost pur și simplu desființate, iar cele câteva tractoare din comună nu pot satisface cererea foarte mare de solicitări, fără a mai lua în calcul prețul ridicat al motorinei, fapt pentru care suprafețe întinse de pământ rămân pârloagă, afectând situația și așa precară a țăranului român, aflat în imposibilitatea de a-și lucra ogorul pentru care au luptat și au murit atâtea generați de înaintași, sfințind cu sângele lor pământul care ne rabdă, ne hrănește și ne îngroapă. Din cele câteva lucruri prezentate, am dorit să arătăm necesitatea cunoașterii și însușirii lecției istoriei, pentru a trage învățămintele de rigoare, că altfel, vorba marelui învățat român, Nicolae Iorga, cine nu-și cunoaște istoria, își merită soarta. Pentru ce s-au bătut cu atâta îndârjire oștenii Măriei Sale, Ștefan cel Mare, la Lipnic, la Baia, la Podu Înalt și Valea Albă, în Codrii Cozminului și în atâtea locuri legendare, dacă nu să-și apere țara și petecul său de pământ. Drept răsplată pentru vitejia avută pe câmpul de luptă, oștenii erau înzestrați de domnie cu pământ și ridicări în dregătorie, fapt dovedit în câteva rânduri prin praznicele ținute din porunca lui Ștefan cel Mare, aici, la Hârlău, în zilele Sfântului Nicolae ale anilor 1475, 1476 și 1497. Pilda Măriei Sale a fost urmată în timp și de alți domni, regi și diriguitori de țară, și în 1864, și în 1921 și în 1945, când eroii României au fost împroprietăriți cu o anumite suprafațe de pământ. Se cuvine dară să ne aplecăm cu pioșenie asupra acestui dat de Cel de Sus, pentru a ne hrăni prin sudoarea frunților noastre, și să facem pământul să rodească, pentru că, dacă are țăranul, are și țara, spun înțelepții neamului nostru. Împroprietăririle din 1864, din timpul domniei lui Al. I. Cuza au fost făcute în moșia comunei Bădeni, pe Gradiște, în Valea Rusului și la Iazul Nou, iar în 1921, după Primul Război Mondial, locuitorii comunei Bădeni, de atunci, au primit pământ în Robu, Pișta, Perișor și Borosoaia. Legislația actuală, în baza căreia funcționează Arhivele Statului, din motive lesne de înțeles, nu îngrăduie accesul cercetătorilor la aceste documente, fiind permis numai persoanelor în cauză, fapt pentru care unele informații legate de aceste împroprietăriri le obținem din surse colaterale. Spre exemplu, din actele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1935 aflăm că suprafața de 20 prăjini de pământ din Valea Rusului vândută de Dumitru Lavric, o avea moștenire de la tatăl său, Gh. Lavric cu care a fost împroprietărit în 1864. Paraschiva D. Fedeleș din Hârlău și Elena Gherman din Bădeni vând 46 prăjini de pământ arabil situat pe moșia Bădeni, în tarlaua Pișta, moștenit de la tatăl lor, Alecu Ciudin, după împroprietărirea din 1921, în baza Titlului de proprietate nr. 418656/1926. Costache Muscalu și Saveta C. Muscalu din Hârlău, vând 31 de prăjini de pământ în Camniță, familiei Gh. și Zoița Sumanaru din Scobinți, teren moștenit de Simion Muscalu și Ștefan Sumanaru (tatăl Savetei), după împroprietăririle din 1864. (avocat Aurel Totoescu, Hârlău, 1935).

B. Perioada 1864-1924
În cei 60 de ani ai perioadei respective au avut loc evenimente importante pentru destinul României și al locuitorilor ei: Războiul de Independență, Răscoala din 1907, Primul Război Mondial și Înfăptuirea Marii Uniri. Țăranul român a pornit la luptă însuflețit de credința că își apără palma sa de pământ și cu nădejdea că la sfârșitul război, după făgăduința regelui, își va întregi țarina. La răscoală s-a ridicat datorită lipsei de pământ și a nedreptelor învoieli agricole, iar prin unire își vedea împlinit visul de veacuri al neamului său obidit și umilit.

C. Perioada 1924-1962
În aug. 1925, se solicită prezența primarului Gr. Gagea la locul numit Velniță la inspecția ce urma a se face la pădurea supusă Regimului Silvic Bădeni, proprietatea lui Gh. M. Barbu din comuna Scobinți, județul Iași. În 1930, comuna Bădeni-Scobinți a avut un buget de 370 369 lei venituri și 368 816, cheltuieli. Terenurile școlare erau cultivate, în perioada 1942-1943, în regie proprie, uneori arendate, precum cel de la Bădeni, iar veniturile erau folosite pentru întreținerea școlilor. Odinioară, treieratul grâului se făcea la ariile de pe Camniță, din Coada Gâștii, de la Zagavia, Sticlăria sau pe toloaca din Scobinți, de la Mihăilescu, la început cu caii, apoi cu locomobilul, cu tractoarele Lantz, cu colți de oțel. La începutul anului 1940, în comună erau patru proprietari de batoze folosite la treieratul grâului, după cum urmează: Vasile Sânzâianu (Bădeni), Arsene Mihăilescu (Scobinți), Gh. Andrei (Sticlăria) și Andrei Starschi din Fetești. Grâul era secerat și strâns în clăi, cărat apoi cu carele de pe câmp la arie (un loc amenajat pentru treier). Fiecare proprietar își clădea snopii de grâu în stoguri și girezi, în șiruri lungi, de o parte și de alta a unui interval de 8-10 m pe unde avea să fie tractată batoza (o mașinărie mare, înaltă și lată, făcută din lemn și fier, pe roți de oțel, pusă în mișcare de un păienjeniș întortocheat de curele, cu valțuri, ventilatoare, căiuți și selectoare, ce vuiau într-un iureș năvalnic, zgâlțâind hardughia din toate încheieturile).
Treieratul grâului era pentru săteni ca o adevărată sărbătoare, chiar dacă mare parte din rodul muncii lor ajungea în ultima vreme în hambarele statului, să achite datoriile de război și să-i îndestuleze pe cei privilegiați. Fiecare gospodar aștepta cu nerăbdare și emoție să îi vină rândul la treier, îngrijindu-se să le dea celor de pe batoză, la prânz, o masă cu ce aveau ei mai bun și câte un pahar de vin, păstrat de peste an pentru o asemenea ispravă. În clipele de răgaz, de la vremea mâncării, când tălăngile vitelor de pe islazul din apropiere cântau lenea amiezii, sătenii își cufundau palmele mari și bătătorite de muncă în sacii plini de boabe arămii cu miros îmbietor de pâine caldă, simțind în adâncul sufletului lor o bucurie tainică, nemărturisită.
În primăvara anului 1943, școlile din comună erau închise din lipsă de lemne. (Mihai Archip, secretar al Comitetului școlar comunal, este concentrat, fiind înlocuit de către Dumitru Stescu). Iunie 1943, se iau măsuri de înființare a căminului de zi pentru copiii de 3-6 ani, în săli de clasă cu paturi comune. Alimentele se asigura din colectă publică. Efectivele de animale ale comunei, în nov. 1943, erau următoarele: 928 boi trăgători, 539 vaci cu lapte, 304 tineret bovin, 4 tauri, 2 armăsari, 86 cai și iepe, 2687 oi. În ian. 1944, un număr de 59 copii săraci luau masa în cele patru cantine școlare din comună, de care se îngrijea Comitetul de Patronaj, nevoite, după scurt timp să-și suspende activitatea din lipsă de alimente. Comitetul de conducere al Eforiei Islazului, comuna Bădeni a hotărât, în feb.1944, înființarea în Șes a unei grădini de zarzavat de două ha. Au urmat anii grei ai războiului, când bărbații au plecat pe front, nemaiavând cine să lucreze pământul, năvălind apoi peste satele comunei „biruitoarea Armată Roșie”, care a devastat tot ce a întâlnit în cale, sechestrând sute de perechi de boi, cai și căruțe, sacrificând zeci de vaci și viței, sute de oi, porci și păsări, prădând sătenii de mii de kg de porumb, grâu, orz, secară și alte cereale, unelte și bunuri gospodărești, smulgând ușile, ferestrele și dușumelele caselor, iar altora dându-le foc, tăind hectare întregi de pădure și multe alte atrocități, violuri, ucideri, barbarii. În Fondul de documente al Primăriei comunei Bădeni, aflat la Arhivele Statului, Iași, sunt sute de declarații ale locuitorilor, numai din satul Scobinți, cu cele pătimite de pe urma ocupației sovietice Bătrânei Profira I. Fedeleș din satul Scobinți i-au fost luate de către Armata Roșie, fără plată, următoarele: o scroafă și doi purcei de șapte luni, 700 kg porumb, 200 kg grâu, 100 kg fasole, 10 păsări, 11 perine, două covoare de lână, două paturi, o garderobă, două uși, trei ferestre, două scaune, două oi, două putini, un cazan de făcut magiun, 20 m macat de lână, o oglindă, lenjerie și toate uneltele din ogradă. Alecu Crețu, din satul Scobinți a fost păgubit de 2000 kg porumb, 600 kg grâu, 1000 kg cartofi, 50 kg fasole, 450 kg ovăz, 500 kg orz, 1000 kg fân, 200 kg lucernă, 150 kg trifoi, două cară, o șișcă, 7 vase, 10 găini, 3 gâște, 3 porci, 12 oi, doi cai, doi juncani, o boronă de fier, 1000 kg de mazăre și alte lucruri gospodărești, însumând 595100 lei. Costache Gramadă din Bădeni declară că Armata Roșie i-a luat cu sila un car cu boi, o haraba, o trăsură, o pereche de hamuri, roți de car și de trăsură, o bicicletă, 3 mese, 10 scaune, 7 covoare, 7 perine, 16 m macat de lână, bufetul de bucătărie cu tot cu tacâmuri, 17 butoaie de diferite mărimi, 3000 kg porumb, 500 kg orz, 400 kg fasole, 200 kg făină de grâu, 40 oi, două costume de haine, două perechi de cizme, 30 de scânduri, 14 000 buc. de draniță, 20 kg cuie și altele. Inginerul Dimitrie Bârzan, inspector silvic din satul Zagavia a fost păgubit de către Armata Roșie de bunuri în valoare de 5 375 000 lei, reprezentând două vagoane (20 000 litri) vin din producția anului 1938, zeci de butoaie mari și mici, teascuri, zdrobitori și alte unelte pentru viticultură, pompe, vermorele, araci, pluguri pentru vie etc., cazanul de fabricat țuică cu întreaga instalație și 200 l de rachiu, 25 mc scândură de stejar, doage mari de stejar pentru 10 butoaie de o mie de litri, două vagoane de lemn, esență tare, mobila din casă, baia, bucătăria și vesela, ușile, ferestrele, dușumeaua și toate câte se aflau în gospodărie.
Elenei P. Buruiană din Scobinți, i-au dat foc la o casă țărănească nouă, i-au luat cereale, unelte și bunuri din gospodărie de 694 650 lei și i-au tăiat o pădure de fag și stejar de 30 de prăjini, iar exemplele pot continua, vădind o anumită bunăstare a locuitorilor satelor comunei, dar care în primăvara anului 1945 au ajuns în situația să nu aibă cu ce să-și are pământul, nu mai aveau nici un bob de sămânță, și nici măcar atât de necesarele sape, Ajutorul Patriotic aducând și distribuind în comună, pe bază de tabel nominal, un număr de 230 sape, câte una pentru fiecare familie nevoiașă. Este semnificativă în acest sens jalba adresată primarului comunei Scobinți de un grup de femei disperate din satul Sticlăria, cerând să fie ajutate cu un plug și sămânță pentru a-și putea cultiva pământul. Drumurile erau minate de către soldații sovietici din 300 în 300 m pe anumite distanțe și cu un număr definit de mine. Armata Roșie a luat de la populația comunei, fără plată, următoarele: 311 boi, 257 vaci, 238 juncani și junici, 105 cai, 4707 oi, 4467 porci și 4826 păsări, peste 480 t grâu, 10,5 t secară, 34 t orz, 193 t ovăz, 2846 t porumb, 8,3 t fasole, 252 t cartofi și alte produse agricole, precum și 174 care cu osii de fier, 70 căruțe, 11 trăsuri, 198 pluguri și numeroase alte bunuri, însumând 187 865 990 lei, calculat la nivelul prețurilor de atunci, de la acea vreme. Prin Decizia Prefecturii din 5 sept. 1944 s-a dispus repunerea în posesie provizorie a tuturor proprietarilor evrei, expropriați în 1940. Dna Heivit Argintaru, din Iași, moștenitoare a soțului și fiului ei, Isac Argintaru, a fost repusă în posesia morii din comuna Bădeni, jud Iași. Prin adresa Prefecturii jud. Iași, nr.1376 din 2 oct. 1944, se face cunoscut că în conformitate cu împărțirea administrativă a Țării, actualmente în vigoare, comuna Scobinți se compune din satele Scobinți, Bădeni, Fetești, Zagavia și Sticlăria și face parte din jud. Iași, precizându-se că toate bunurile ce se găsesc pe acest teritoriu, fie chiar la marginea lui, aparțin județului Iași, inclusiv moara din Bădeni, proprietatea lui Heivit Argintaru, care a aparținut din totdeauna de comuna Scobinți, face parte din județul Iași. Începând cu 1 sept. 1944 prețul grâului se majorează la 30 lei/kg exceptând grâul necesar pentru Armata Roșie, care rămâne neschimbat, (26 lei/kg). La 4 sept. 1944, noua stăpânire aservită puterii sovietice a transmis ordinul de retragere a tuturor hărților în care Basarabia și Bucovina de Nord erau incluse în hotarele vechi ale României. La 31 oct. 1944, secretarul Preturei Tg. Frumos (Cârligătura), îi înmânează primarului Dumitru Soloncă ștampila rotundă cu inscripția „Primăria comunei Scobinți”, revenind astfel la condiția administrativă din anii din urmă, dar denumirea veche, a „Primăriei Bădeni”, se menține până în anul 1950, când are loc o nouă împărțire administrativă a țării. În nov. 1944, primarul Dumitru Soloncă solicita prefectului să intervină pentru recuperarea a cca două vagoane de grâu, recoltate de Armata Roșie de pe teritoriul comunei și depozitate de ruși în satul Sticlăria, spre a fi distribuite pentru hrana populației, care a fost evacuată vreme de șase luni și nu a putut să-și agonisească alimentația necesară. Comitetul Apărării Patriotice a distribuit în comună, la 15 feb. 1945 câte un litru de petrol lampant, 5 cutii de chibrituri și 10 kg de porumb pentru fiecare familie, iar în a doua parte a lunii au împărțit zahăr și săpun, câte 250 g de persoană. Familiile nevoiașe au primit de la Apărarea Patriotică Iași, bonuri de lemne și zece care cu paie, iar Pretura Plășii Cârligătura le-a repartizat 1000 kg de grâu. De la morile Heșcu Cohn și Sulim Argintaru au fost ridicate cotele de făină (mălai) pentru cantina săracilor din comună. Tot în luna nov. 1944, Comitetul țărănesc al comunei Scobinți primește ordin de a prelua în folosul obștii Moara Argintaru. Comitetul țărănesc al comunei urbane Hârlău stingherește bunul mers al morii, cu pretext că acest bun aparține jud. Botoșani, dar moara a aparținut totdeauna de comuna Scobinți, jud. Iași, cerând ca această moară să rămână pe teritoriul comunei, cum a mai fost și înainte. La sfârșitul anului 1944 în satele comunei se mai aflau 327 boi, 310 vaci, 665 ovine, 491 porcine, iar populația, după o evacuare îndelungată (aprilie-sept.), se confrunta cu cele mai mari greutăți pe care 211 le-a întâmpinat vreodată, reprezentate de lipsa în totalitate a alimentelor, a furajelor pentru vite, cu casele distruse sau avariate, fără haine și încălțăminte, cu întreaga agoniseală furată sau devastată, îndurând foamea, bolile și frigul, fără a primi nici un ajutor de undeva. Comitetul țărănesc al comunei Scobinți delegă pe Aron Foibeș, asociat și administrator la moara Argintaru, preluată pentru exploatarea binelui obștesc, să se îngrijească de ascuțirea valțurilor, întrucât în această regiune nu avem mori și lumea este lipsită absolut de mijloace, întrucât a fost evacuată. În dec. 1944, moșia părăsită a lui Aurel Totoescu (19,02 ha) se împarte la 32 familii de țărani nevoiași cu suprafețe cuprinse între 0,54 și 1 ha. Primarul Dumitru Draier, Președintele Comitetului Țărănesc al comunei raporta Prefecturii faptul că Heșcu Kohn, proprietarul morii din satul Zagavia a reparat și pus în funcțiune instalațiile distruse de război, dar refuza să predea uiumul adunat pentru hrana populației, practicând un uium de 14% în loc de 10 sau 12 %, cât era legal. Din fondul de documente al Primăriei comunei Bădeni, d. nr. 8 p. 356, aflat la Arh. St. Iași, în satele comunei au fost distruse parțial sau în totalitate un număr de 153 de case din care 88 au fost mistuite de foc: Scobinți 32 (13 arse), Bădeni 30 (19 arse), Zagavia 23 (18 arse) Sticlăria 63 (22 arse) și Fetești 25 (16 arse) iar clădirile Școlii și a Primăriei din Bădeni, precum și școala din Scobinți au fost, de asemenea, distruse de război. Vicepreședintele Frontului Plugarilor din comuna Scobinți, Ioan Neică, însoțind, la 21 ianuarie 1945, un convoi de 16 cară cu produsele repartizate de Apărarea Patriotică Iași, (porumb, petrol lampant, zahăr, chibrituri ș.a.) declară că pe șoseaua Lețcani-Podu Iloaei le-a ieșit în cale un grup de ostași sovietici, care, sub amenințarea armelor au răsturnat marfa în șanțul drumului și i-au prădat de cât au vrut și cum au vrut, dezbrăcându-i pe căruțași de hainele groase și făcându-se nevăzuți în huciul din apropiere. La începutul anului 1945, un număr de 680 de bărbați din comună se aflau concentrați pe front, lăsând fără ajutor 1844 de membri ai familiilor lor, iar 821 de familii nevoiașe, cu peste 2200 de persoane se confruntau cu situații economice deosebit de grele. Populația cu vârsta între 18 și 50 ani era de 1026 persoane, din care 679 femei și numai 347 bărbați (!). În aprilie 1945 s-a plătit ajutorul lunar la 480 familii nevoiașe și ale concentraților din comună cu un număr total de 939 copii. 212 Elena Ciobanu din Scobinți, mamă a șapte copii solicită să i se acorde ajutorul bănesc de pe urma soțului său concentrat pe front, din sept. 1944 și până în aprilie 1945, fiind foarte amărâtă, lipsită de hrană pentru copii și sămânță de pus în pământ. În aceeași situație se află și Ecaterina Gh. Gh. V. Fedeleș, cu copiii decedați, și mult mai multe familii din satele comunei. Grupul a zece văduve de război din satul Fetești, cu mai mulți copii, cer deznădăjduite pretorului Plășii să le dea dreptul copiilor de la cantina comunei Scobinți, care se află în localul Primăriei din Fetești (temporar, în casele lui Gr. Andrieșoaea) și cele ce li se cuvin de la Ajutorul de iarnă, de pe urma soților morți în război. În iunie 1945 se constituie Comitetul sinistraților din comuna Scobinți, compus din 9 membri reprezentanți din toate satele componente, avându-l ca președinte pe Vasile Nechita, notarul comunei. La 1 dec. 1947, Comitetul comunal al Frontului Plugarilor era constituit din următorii membri: Gh. Cotruță, Gh. Fedeleș, Dumitru Draer, Dumitru Pârpâriță, Gh. Ungureanu, Vasile Daicu, Toader Sofronea, Ortansa Costăchescu, Gh. Nastasă și Constantin a Cotunoaei. Ororile războiului au fost cumplite, cu morți și răniți, cu văduve, orfani și invalizi, lipsiți de cele necesare traiului, secerați de boli și de foamete, răpuși de tifosul care făcea ravagii printre locuitorii satelor comunei. Școala din satul Scobinți își desfășura activitatea, lipsită de mobilier, în casele locuitorului N.C.Gagea, iar directorul Gh. Costăchescu solicita stăruitor ajutoare de hrană, îmbrăcăminte și încălțăminte pentru 80 de copii nevoiași, căruia i s-au alăturat și cererile de ajutor semnate de învățătorii Maria Galeru de la Sticlăria, Constantin Aniculăiesei de la Bădeni și Cucu Maria de la Zagavia. Primăria comunei Scobinți (Bădeni) și-a mutat pentru o vreme sediul în casele primarului Grigore Andrieșoaia din Fetești, spațiu care va găzdui mai târziu dispensarul comunal, casa de nașteri și staționarul pentru nou născuți. Cu mare greutate și după numeroase insistențe, Prefectura județului Iași repartizează 700 kg de porumb, pentru care șeful postului de jandarmi din comună era obligat să trimită la Iași, (75 km) două care cu boi ca să aducă cantitatea de cereale repartizată de Ajutorul Patriotic. Alte 300 kg de porumb trebuiau ridicate de la Băiceni, dar primarul acelei comune a refuzat să le predea, oamenii noștri fiind nevoiți să se întoarcă la Scobinți cu carele goale. Armata Roșie a ajuns în comună la sfârșitul lunii martie 1944. 213 În nov. 1944, primarul I. Micu solicita, contra cost, de la Prefectură 20 vagoane de grâu, 20 vagoane de porumb, 5 vagoane de cartofi, 2 vagoane fasole, ovăz, orz, pentru alimentarea comunei Scobinți, care avea 4414 suflete și 5 sate. Solicita grâu pentru însămânțat, un medic (era epidemie), și medicamente, cât mai urgent, revenind în câteva rânduri asupra adresei.

Reforma Agrară din martie 1945
În primăvara anului 1945, moșierul Toader Crețu cedează un ha de teren arabil de la Velniță, din cel mai bun, pentru înființarea de către Apărarea Patriotică a unei grădini de zarzavat. Câteva luni mai târziu, în vara anului 1945, primarul Dumitru Draer făcea demersuri pe lângă prefectul județului pentru scutirea de la cota de lapte, pe care locuitorii comunei erau obligați să o predea la stat, motivând că sătenii sunt foarte săraci, animalele sunt lipsite de furaje din cauza secetei, iar vacile folosite la jug au stârpit, oamenii nemaiavând ce să mulgă nici pentru hrana copiilor lor. O sută douăzeci și trei de familii cu un număr de 446 persoane erau lipsite de orice mijloace de trai, autoritățile locale făcând eforturi deosebite pentru ajutorarea sătenilor, dar cererile către Prefectură rămân fără răspuns. În sept. 1945, un copil de 7 ani, Costică N. Stoica, din satul Bădeni a fost rănit grav de explozia unei mine pe când scotea ceapa din grădină, dar au fost și alte accidente provocate de muniția rămasă de pe urma războiului, unele cu urmări mortale și după douăzeci de ani, precum a fost cel de la școala Zagavia din 1963, când singurul copil al unei familii din sat a fost ucis de explozia unui proiectil, iar exemplele ar putea continua. La sfârșitul anului, în dec. 1945, Dumitru Draer, primește dispoziție de la Prefectură să achiziționeze tabloul mareșalului Stalin și să îl expună în casa comunei, dar primarul reușește să amâne îndeplinirea ordinului, motivând că din cauza slabei încasări nu sunt fonduri pentru plata acestui tablou și nici în bugetul anului financiar 1945-1946 nu sunt prevăzute asemenea cheltuieli, dar se va îngriji ca suma necesară pentru cumpărarea tabloului tovarășului Stalin să fie inclusă în bugetul din 1946-1947(!).
Conform Deciziei nr. 54 din 15 ian. 1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisiile comunale de înfăptuire a Reformei Agrare se dizolvă, încetându-și activitatea. Pentru a sublinia greutățile vieții și lipsurile mari de care suferea populația comunei, consemnăm faptul că în 1947 o pereche de opinci costa 400 lei (o sumă considerabilă pentru acele vremuri). Dumitru Ilinca din Scobinți s-a angajat să-i aducă vânzătorului un car de coceni din câmp, de la o distanță de 30 km. Lipsa de alimente din timpul foametei i-a determinat pe mulți țărani să-și vândă pământul pentru câțiva saci de grâu sau de porumb. Aglaia N. Pintilie, din Bădeni, văduvă și cu trei copii mici, din pricina foamei a vândut pământul cu care a fost împroprietărită, în „Lipan”, solicitând acum, conform Legii 203/1947, să i se dea pământul înapoi. Pentru 10 kg de grăunțe, Ion Șchibăr din satul Sticlăria a dat în schimb plugul din brazdă. Taxa pentru pândari (paznicii de câmp) era de 8 lei/ha, iar paza culturilor se începea de la Sf. Gheorghe (23 aprilie) și până la Sf. Dumitru (26 oct.), când se slobozeau berbecii între oi, iar ciobanii puteau să poarte oile peste tot câmpul. La recensământul din martie 1947, comuna Scobinți se înregistra cu o suprafață de 4416 ha de teren agricol, din care 2483 arabil, 1007 familii și 4425 de locuitori, ce dețineau 605 vaci, 630 boi, 26 cai și 828 oi, cu mult mai puține animale decât înainte de război. Dumitru Dascalache, din Bădeni, proprietar de tractor și batoză, solicita în iunie 1947 autorizație de treieriș, iar Herșcu Cohn, posesor de tractor și batoză, se angaja să treiere grâul recoltat de locuitorii satelor Fetești și Zagavia. De asemenea, Aurel Totoescu, proprietar de tractor și batoză, aflate în perfectă stare de funcționare, le punea în vara acelui an, necondiționat, la dispoziția comunei, dar întreaga suprafață cultivată cu grâu în 1947, din lanurile Moara de Vânt, Clacă, Budăi, Pișta, Dealu Boului, Gradiște, a fost compromisă (mâncată de gândaci) recoltându-se cca. 200 kg de grâu pe hectar. Astfel, de pe suprafața de 336,13 ha s-a treierat cantitatea de 202 593 kg, din care s-au reținut 12 657 kg pentru cotă, 14 271 uium, 5 808 sămânța, o rată de 350 kg și impozitul agricol de 6179 kg, reprezentând un total de 39 265 kg care s-a depozitat sub pază în magaziile comunei, restul grâului de 163 328 kg fiind distribuit cetățenilor, din care, proprietarii de pământ urmau să păstreze cantitatea 5 800 kg de sămânță pentru anul 1948, rămânând pentru consum doar 157 528 kg respectiv câte 33,5 kg de grâu pentru fiecare locuitor, echivalentul a cca. 24 kg de făină pentru un an de zile sau 2 kg pe lună. 216 Celelalte cantități de cereale, (secară, orz și ovăz) au fost supuse aceluiași regim de treier și impozitare: de pe suprafața de 85,5 ha s-a recoltat cantitatea de 50 163 kg din care a ajuns în depozitele statului 12 873 kg, rămânând populației doar 37 290 kg incluzând și cantitatea de sămânță pentru anul următor. La încheierea campaniei de treier, în depozitele statului din clădirea școlii din Scobinți și a hambarelor puse la dispoziție de proprietarul Petru Angelescu, se afla cantitatea de 52 138 kg cereale. În 1947, situația numerică a ovinelor începe să crească, astfel, pe teritoriul comunei Scobinți se înregistrau opt stâni, cu un efectiv de 1083 de oi, distribuite după cum urmează: Dumitru Gh. Năstase, 86, Ioan Neică, 182, Mihai Irofte 220, Mihai Gr. Gagea 180, Dumitru Gh. Hatmanu 60, Ion Bordeianu 110, Dumitru Gh. Gavril 150 și Th. Crețu cu 95 de oi. Cantitatea obligatorie de cotă pentru anul 1947 era de 0,6 kg lână pentru fiecare oaie, respectiv 649,8 kg pe întreaga comună. La 15 nov. 1947 în comuna Bădeni se aflau 10 copii orfani de ambii părinți și 152 copii orfani numai de tată (!). Poate că nu ar fi lipsit de interes să arătăm faptul că în acele timpuri grele, când întreaga suflare a satelor comunei se zbătea să scape de nevoi și să răzbească la lumină, achitând taxe, cote și alte obligații față de statul român, contribuind din greu la plata despăgubirilor de război impuse de U.R.S.S., oamenii fiind nevoiți să suporte cheltuielile provocate de întreținerea unor grupuri de militari sau cercetători ruși staționați pe teritoriul comunei. Timp de câțiva ani, în perioada 1947-1950, o echipă de sondori români, supravegheată de specialiști sovietici, a forat mai întâi în livada din Coasta Vintilei, „sfredelind” după bogățiile adâncurilor pământului, dar în urma unei explozii de gaze și a incendiului care a avut loc, rușii au schimbat efectuarea prospecțiunilor geologice pe izlazul Sticlăriei, unde se mai văd și astăzi urmele fundației schelei ce a sfredelit pământul zi și noapte, fără contenire, transportând probele săptămânal cu un „Gaz” la Institutul de Cercetări Miniere de la Câmpina.
Încercările noastre și ale conducerii comunei de a afla rezultatul cercetărilor geologice de la acea vreme s-au arătat zadarnice. Știm că aceste informații sunt clasificate, dar am fi dorit să cunoaștem și noi, astăzi, când nimic nu mai este secret pentru nimeni, ce taine ascunde pământul pe care viețuim. Vera Palade, fosta directoare a școlii Sticlăria, ne istorisea că în acea perioadă, una dintre familiile de ruși care supravegheau lucrările de la sondă a fost găzduită în casa părinților săi. Rusoaica, pe care o chema Vera, s-a atașat de soția gospodarului și când a aflat că femeia acestuia este însărcinată s-a oferit să-i boteze, mergând la Harcov să cumpere cele necesare, dar până s-a întors cumătra din fundul Rusiei, nevasta omului a născut o fată, iar mama, din considerente creștine, i-a pus copilului numele Vera. Până în 1964, când au fost achitate obligațiile impuse de ruși, o altă echipă de sondori, aflată sub „oblăduire frățească” a forat vreme îndelungată în Valea Contâș, din jos de stăvilar, pe malul drept al pârâului, între marginea drumului și sforul apei, din sus de pod, dar și de aici investigațiile specialiștilor nu ne sunt cunoscute.
Rămâne de datoria urmașilor noștri, dacă vor considera necesar să afle adevărul despre aceste cercetări și să ni-l înfățișeze. Menționăm că terenul pe care au avut loc operațiunile de forare, delimitat mai sus, se află încă în proprietatea statului (Constantin Zeru). Consemnăm, de asemenea, faptul că în primăvara anului 1948, terenurile agricole necultivate erau date în folosință altor săteni, cu obligația de a achita taxele și a preda cotele aferente. Sămânța de grâu era asigurată din soiul de primăvară, contra cost, la prețul de 5,6 lei/kg, câte 80 kg (un sac) la 330 de țărani pentru a însămânța câte 0,5 ha distribuindu-se în comună 26400 kg de grâu, reprezentând cantitatea folosit la însămânțarea unei suprafețe de 165 ha. În vară, un grup de țărani solicita autorităților locale să le aprobe treierarea cerealelor cu umblăciul (prin lovirea snopilor de secară cu bățul) pentru a putea folosi paiele la acoperitul caselor. Cerința oamenilor le-a fost acceptată cu condiția ca această operație să se execute la arie, unde treieră și batoza, sub directa supraveghere a comisiei de colectare, pentru a le putea lua cota de produse cu care erau impuși. Delegații de batoză și membrii Comisiei comunale de colectare a dărilor la stat erau direct răspunzători de activitatea de treieriș. 219 Cetățenilor care obțineau la treier sub 600 kg de grâu la hectar, nu li se lua decât echivalentul cantității de cereale folosit la însămânțat, indiferent de categoria socială (chiaburi, mijlocași sau săraci) din care făceau parte. La treier se socotea recolta la suprafața prevăzută în planul de cultură, iar țăranilor care aveau semănată o suprafață mai mică decât cea prevăzută în plan, li se întocmeau acte de dare în judecată pentru sabotaj. După încheierea treierișului, la 17 iulie 1948, membrii comisiei de treier, consemnau realizarea și depășirea planului de colectare a grâului și secarei cu 50%, respectiv 145 467 kg. Clădirea școlii din satul Scobinți era transformată în depozit provizoriu al Cooperativei „Scobinți” unde se aduna grâul de la toate ariile organizate în sate, iar la curtea boierului Petru Angelescu din Coasta Vintilei era înființat depozitul permanent pentru cereale, înainte de a fi transportate la „Romcerial”. De la batoză și până la locul de depozitare, carele cu grâu se deplasau în coloană, însoțite de jandarmi și împuterniciți ai comunei. În vara anului 1948, preotul Ioan Pintilie din Scobinți a fost obligat pe nedrept la achitarea unei cote de 320 kg grâu, deși deținea numai 1,5 ha teren arabil, iar exemplele samavolniciei pot continua. Un an mai târziu, în 1949, Elena D. Vasilică din satul Rediu[1]Sticlăria, a recoltat de pe suprafața de 4,5 ha cantitatea de 2836 kg grâu și 310 kg codină, iar la stat i s-a luat numai grâu curat, se plângea săteanca președintelui Comitetului Provizoriu din comună. Tov. Gh. Marfă mi-a lăsat numai 200 kg de grâu și 310 kg codină, iar pentru la toamnă am în plan de semănat 6 ha a 200 kg grâu de sămânță, care fac 1200 kg dar noi, cu toată casa, cu ce ne hrănim până la vară, cu codină?se întreba revoltată femeia. Sătenii erau obligați să predea cote la stat din toate produsele vegetale și animale. Pentru deținătorii de oi, cota de lână era de 400g / cap de oaie, până la 10 oi și de 500g peste acest număr. În toamna anului 1948, comuna Scobinți era obligată să predea la stat cantitatea de 110 vagoane de porumb, luându-se măsuri deosebite de îndeplinire și depășire a planului de colectare. Se efectuau percheziții în gospodăriile sătenilor și întreaga cantitate de porumb era blocată, sub amenințarea arestării, până la achitarea obligațiilor către stat. Prefectul județului a dispus arestarea primarilor și notarilor care în toamna anului 1948 nu au luat măsuri de închidere a satelor și scoaterea țăranilor la însămânțatul grâului de toamnă. S-a ordonat percheziționarea locuințelor sătenilor pentru a afla dacă nu se găsește 220 dosit grâul de sămânță. Toate atelajele din comună erau scoase la semănat. Cei care se împotriveau erau arestați. Pentru a se stabili cota de însămânțări, B. Cohn din Hârlău, în calitate de reprezentant al evreilor Leon și Carol Fischer din București, posesori pe teritoriul comunei Bădeni a 19,5 ha pământ, arată că nu este toată suprafață cultivabilă deoarece 3,25 ha sunt ocupate de Fabrica de cherestea, 8,5 ha este neproductiv, situat de-a lungul luncii Bahluiului, alcătuit din bahnă și râpe, rămânând bun pentru agricultură doar 8 ha. Reforma monetară (stabilizarea) a avut loc în perioada 15 -21 august 1947 prin înlocuirea biletelor de bancă emise de B.N.R. și a monezilor bătute de Ministerul de Finațe cu altele noi. Raportul de preschimbare al leilor vechi în lei stabilizați a fost de 20 000 lei vechi pentru un leu nou (1 000 000 lei vechi echivala cu 20 lei noi). Preschimbarea leilor vechi cu lei noi s-a efectuat pe baza listelor întocmite și depuse la centrele de schimb până în seara zilei de 14 august 1947, operațiunile de schimb efectuându-se în decurs de o săptămână, până în seara zilei de 21 august 1947, ora 20. Sumele admise spre preschimbare erau de 3 000 000 lei vechi, echivalent a 150 lei noi, pentru salariați și pensionari. Agricultorii (capii de familie) puteau preschimba pentru ei și familiile lor suma de 5 000 000 lei, reprezentând 250 lei stabilizați, iar cei care predau cotele obligatorii de cereale către Stat până la data de 14 august 1947 aveau dreptul să mai schimbe încă 2 500 000 lei, adică 125 lei noi. Locuitorii satelor care nu făceau dovada ocupației sau a profesiunii pe care o practicau, puteau preschimba suma de 1 500 000 lei vechi, reprezentând echivalentul a 75 lei noi. Prin această măsură radicală, noua guvernare a reușit să dea o lovitură năprasnică celor care posedau valori și sume însemnate de bani tezaurizate, obținute din vânzări de terenuri, case și alte bunuri. Naționalizarea care va urma peste câteva luni, mai exact la 11 iunie 1948, prin deposedarea celor avuți de fabrici, mori și alte mijloace de producție, va duce, în mediul rural, la desființarea marilor proprietari de pământ, a arendașilor și a clasei de mijloc. Taxa de pășunat și pentru strajă era, în perioada interbelică, o sursă importantă de venituri la bugetul comunei. În 1927, taxa pentru izlaz a însumat 88 933 lei iar pentru strajă (pază), 48 197 lei, în situația în care întregul buget al primăriei era de 297 232, 75 lei.

D. Perioada 1963-1989
La Plenara P.M.R. din martie 1949, desfășurată sub președinția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a hotărât înființarea gospodăriilor agricole colective (G.A.C.) și a acelor forme simple de cooperare agricolă, numite întovărășiri, (TOZ-uri), unde țăranii își efectuau lucrările agricole împreună, cu mijloacele proprii pe care le dețineau și despre care unii săteni mai mucaliți spuneau că TOZ-ul este mânzul colectivului. Primele GAC-uri (Gospodării Agricole Colective) s-au înființat la Scobinți și la Sticlăria, în 1959, prin participarea unui număr restrâns de membri, (format din calicimea satelor), activitatea de lămurire intensificându-se în timp și luând cele mai diferite forme de manifestare, echipele de agitatori recurgând la persecuții, amenințări, arestări și bătăi, eliminarea elevilor și studenților din școli și facultăți etc. După o rezistență îndârjită din partea sătenilor, în aprilie 1962 regimul comunist de atunci a declarat încheiată colectivizarea agriculturii, acceptând solicitarea sătenilor de a-și recolta grâul semănat în toamna anului 1961, pe când nu erau încă membri cooperatori. În primăvara anului 1962, organele de partid și-au schimbat poziția, promițând oamenilor că la seceriș vor lua numai cantitatea de grâu pe care au semănat-o, dar când s-a ajuns la treier, nu le-a mai dat nimic, spunându-le că toate lucrările de arat, semănat și recoltat, inclusiv contravaloarea grâului de sămânță, vor fi trecute la zile muncă, fapt ce i-a nemulțumit pe țărani și i-a făcut să se revolte, adunându-se într-un număr foarte mare la conac, unde se afla sediul Sfatului Popular. S-au ridicat cu zarvă și celelalte sate ale comunei, pornind cu mic, cu mare spre Primărie, îndemnând copiii și femeile în fața gloatei. Îngrijorați de amploarea mișcării revendicative și de strigătele de revoltă ale țăranilor, organele locale, împreună cu vechii colectiviști care au umblat cu lămuritul, s-au baricadat în clădirea conacului, sunând cu disperare la raion și la regiune, neștiind ce să facă. Câțiva țărani au luat găleata cu lanț de la fântâna lui Mitru Stavarache de peste drum și au rupt sârmele de telegraf. Un grup gălăgios de femei, în frunte cu Ilenoaica și Ileana lui Ozoreanu au dat năvală pe scările conacului, zgâlțâind de ușile încuiate, lovindu-le cu pumnii și picioarele, răcnind la primarul Botezatu să iasă și să stea de vorbă cu mulțimea, să dea seamă norodului pentru minciunile și făgăduielile făcute. Gheorghe Muscalu, zis Botosu, Marin Ioan (Știuca) și alte cozi de topor care au umblat cu „lămuritul” prin sat, s-au refugiat în podul Primăriei, aținându-se prin lucarnă cu o pușcă de vânătoare. 222 Curtea conacului, cât este de mare, era plină de lume. Femeile se agitau strigând, ocărând și blăstămând, cât le ținea gura, iar bărbații, tăcuți și morocănoși își rodeau vârful mustăților în dinți, privind încruntați în jur pe sub căciulile trase pe frunte. Deodată, pe Coasta Vintilei la deal a început să se audă un huruit greu și înfundat; venea armata cu motoarele camioanelor ambalate la maximum. O răbufnire de revoltă și de ură a răbufnit peste vuietul mașinilor. Coloana militară s-a oprit brusc în mijlocul drumului. Au urmat ordine scurte și soldații au debarcat iute, în zornăit de arme, înconjurând mulțimea cu puștile la umăr. Un grup de tovarăși de la raion și de la regiunea de partid, însoțiți de ofițeri cu pistoalele la îndemână, și-au croit cu greu cale prin mulțimea mută de uimire spre treptele conacului. Burduhos, cu părul ciufulit și obrazul bucălat, buhăit de băutură s-a arătat în pragul ușii și Gh. Botezatu cu ochii holbați de teamă. Un activist de partid, despre care oamenii au aflat mai târziu că se numea Șoimu, a încercat să rostească o cuvântare, dar sătenii au izbucnit în strigăte înfiorătoare. De la biserica din vale au prins să bată clopotele într-o dungă, alăturându-li-se într-un glas și clopotele din celelalte sate. Cuprinși de panică, câțiva ofițeri au descărcat amenințător pistoalele în aer, încercând să potolească larma mulțimii, dar focurile de arme au incitat și mai mult norodul. Îndârjiți, țăranii s-au repezit la soldați, căznindu-se să-i dezarmeze. Împușcăturile s-au întețit smulgând din rândul femeilor țipete de groază. A urmat a adevărată bătălie, cu bătăi și arestări, într-o zarvă și învălmășeală cumplită. Cineva a răspândit zvonul că țăranii din satul Sticlăria au pornit să le vină în ajutor, iar vestea i-a întărtat pe oameni, lăsându-se cu greu copleșiți de armată.
De la Sticlăria, satul s-a lăsat cu întreaga suflare pe vale, cu femeile și copiii în frunte, pășind desculți prin colbul drumului, flămânzi și plini de nădușeală, stârnind un vuiet și o zarvă cumplită pe Coasta Pietrăriei. Pădurea Zagaviei, cu copacii ei seculari a sporit parcă și mai mult larma mulțimii, sădind în sufletele oamenilor răzvrătiți îndemnuri și nădejdi de izbândă. Ulițele satului s-au umplut de îndată de strigăte și de hărmălaie. Câinii lătrau arțăgoși din dosul gardurilor, iar bărbații, femeile și copiii s-au arătat cu mirare la porți, neștiind ce se întâmplă. Clopotele de la fostul schit a lui Zagavei băteau necontenit. Sătenii s-au dumirit de îndată care-i pricina zavistiei și fără vreun îndemn s-au lăsat purtați de vâltoare pe ulițe la vale, înfrățindu-se cu sticlărenii. 223 De la Vârvărescu, drumul a cotit la stânga, spre Hârlău, și deodată, la Podul Morii de peste Bahlui o armată întreagă le aținea calea, blocând intrarea în oraș.
Un fior de teamă a străbătut pentru o clipă fruntea coloanei și mulțimea și-a încetinit pasul. „O să tragă asupra noastră”. „N-au să ne lase să trecem”. „Au puști”. „O să ne omoare”, strigau femeile înfricoșate. „Nu omoară ei femei și copii”. „Înainte, fraților!”, se auzeau îndemnuri din mulțime. „Să ne dea dreptul nostru”. „Nu cerem altceva”, se înălțau cu tărie tot mai multe glasuri. Puhoiul de lume se apropia anevoie de capra podului, iar țăcănitul închizătoarelor de armă i-a făcut pe oameni să-și contenească pentru o clipă drumul. Speriați, copiii s-au răsucit plângând în poala femeilor, care priveau neputincioase înapoi, peste umăr, la chipurile bărbaților. „N-aveți voie să treceți !”, a răcnit cineva din spatele soldaților. „Ba o să trecem, tovarăși !” a strigat Vasile Gherman peste zarva din jur, rostind răspicat ultimul cuvânt. „Așa-i! Așa-i!” a răbufnit cu glas mare mulțimea. „Avem ordin să tragem !” s-a auzit din nou vocea ofițerului, cocoțat pe o baricadă de lemn, fluturând amenințător deasupra capului un pistol rusesc. „Tragi pe p. m.” s-a auzit din gloată o înjurătură plină de năduf. O împușcătură a spintecat înfiorător văzduhul, dar țăranii nu s-au 224 înfricoșat. Focul de armă, menit să îndemne oștirea să tragă în mulțime, a fost momentul când răzvrătiții, treziți parcă din visare, s-au bulucit cu strigăte și larmă asupra celor care le stăteau în cale. Copleșiți de tăria și forța puhoiului de lume, soldații săreau peste balustrada podului în apa râului și fugeau speriați printre răchițile și loziile din luncă. Slobozită din prinsoare, mulțimea a pornit cu însuflețire pe Scăricică, la deal, răzbind cu gălăgie multă în Ulița Curții Domnești. Zvoniștile de la Sf. Gheorghe, de la Sf. Dumitru și de la celelalte biserici din Hârlău dădeau zvon mare de clopote, îndemnând târgoveții să iasă pe străzi. Obloanele dughenelor și prăvăliilor se închideau cu zgomot ascuțit de zăvoare și chipuri speriate se ițeau din dosul ferestrelor. Într-o frântură de ceas ulițele târgului s-au umplut de lume. Răzvrătiții s-au oprit în Ulița Delenilor, dând ocol Primăriei, înțesată din toate părțile de soldați înarmați, stând umăr lângă umăr ca niște stane de piatră. „Dreptate”, „grâu”, „pâine”, răzbăteau peste zarva mulțimii glasuri de bărbați și femei, iar larma se întețea cu înverșunare. În dosul ferestrelor Primăriei și a Raionului de partid se vedea vânzoleală, dar nu cuteza nimeni să se arate mulțimii. Într-un târziu, s-a întredeschis un ochi de fereastră și un bărbat cu chipul rumen și bucălat, cu o frunte pleșuvă până spre creștet, a întrebat cu voce pițigăiată:
– Ce poftiți, măi tovarăși?
– Grâul! Să ne dea grâul după învoială! După cum au făgăduit!, s-au făcut auzite mai multe glasuri din mulțime.
– Mergeți înapoi, de acolo de unde ați venit și o să primiți grâul, a strigat răspicat chipul din fereastră.
– Amăgeli! Ne duceți cu vorba! Așa ne-o zis și tovarășul Ciocan!
– Să vină Ciocan. Pe dumnealui îl vrem! El ne-o făgăduit grâul!, s-au înălțat mai multe voci deasupra vacarmului din fața Primăriei.
– A fost deunăzi la Sticlăria și l-ați udat cu gaz și ați vrut să-i dați foc, a strigat un glas de bărbat peste umărul chelosului de la geam.
– O femeie nebună de la noi din sat i-o turnat o caldare de apă în cap, că-ndruga minciuni, s-a făcut auzit din mulțime Costică a Gripinei.
– Iar tovarășul s-a spăriet și-o luat-o la sănătoasa, a răcnit cu sarcasm Bița Zamfira, căutând-o din priviri prin apropiere pe Verona Onofrei, cumătra sa cu isprava.
– Sî s-arate tovarășul Ciocan!
– Sî luăm înțeles cu grâul de la dumnealui! strigau stăruitori sătenii, dar fără răspuns. Obârlicul s-a închis fără zgomot, lăsând mulțimea să se agite cu larmă și vorbe de ocară.
La o vreme fereastra s-a deschis din nou, iar tovarășul cel pleșuv le-a făcut semn să se potolească:
– Să se aleagă zece bărbați și zece femei și să poftească în cabinetul tovarășului prim’, răsună poruncitor glasul celui de la partid.
- Ca să ne arestuiești mai ușor? a întrebat Vasile Gherman cu glas mare, urmat de huiduielile gloatei.
Fereastra s-a închis cu zgomot sec, iar norodul a început să strige cu năduf „Jos partidul!” și să arunce cu ce aveau la îndemână spre clădirea semeață, cu scările înalte de piatră din coasta dealului. În ropot înfundat și greu de ciubote ograda Primăriei s-a umplut de militari îngrijorați cu baionetele puse la arme. Agitată și provocată de venirea soldaților, mulțimea s-a dezlănțuit cu înverșunare, strigând, înjurând și ridicând amenințător pumnii încleștați de mânie spre clădirea cu ușile și ferestrele ferecate, în spatele cărora se frăsuiau șepci și chipiuri.
– Am hăit noi cât am hăit, câteva ceasuri bune, ca vițeii la poartă nouă, și-a urmat oftând Vasile Gherman istorisirea, dar degeaba. Nu ne[1]a mai băgat nimeni în seamă, iar ca să mergem asupra Primăriei, nu ne ghizuiam de atâta armată, așa că pe la o vreme, după amiază, flămânzi și dezamăgiți am pornit pe drumul spre casă. Dumitru Amoșiesei o zis să mergem la GAC-u (Gospodărie Agricolă Colectivă) să ne luăm grâul de pe munca noastră, să luăm carele, căruțele, boii, caii și toate câte ne-au forțat să le dăm la colectiv și să le ducem acasă. Să stricăm GAC-ul și să-i lăsăm pe tovarăși să muncească la colectiv. Însuflețiți de vorba camaradului nostru ne-am pus pe cale cu mațele ghiorăind de foame. Am luat cu împrumut doi lei de la o femeie de la noi din sat și am intrat într-o prăvălie să-mi cumpăr ceva de mâncare. Și mirosea așa de plăcut a pâine coaptă. Am cerut orândarului să-mi dea și mie un sfert și m-a întrebat de cartelă. I-am spus că n-am așa ceva, iar dumnealui a spus că nu poate să-mi dea pâine fără cartelă. Atunci, înfierbântat cum eram, l[1]am apucat de piept și i-am zis că pâinea asta îi făcută din truda și sudoarea noastră. „Pentru sfertul ista, ține doi lei, iar celor de afară să le dai câte o bucată de pâine cu împrumut, că-ți întorc mâine plata”. Orândarul s-a speriat, văzând atâția ochi holbându-se la noi prin fereastră, încât a împărțit, fără să crâcnească, toată pâinea la mulțimea din fața prăvăliei. Cu dărăbul de pâine în mână și înghițind pe nemestecate am pornit pe drumul de întoarcere, dar podul peste Bahlui era plin de armată, cu chip să ne aresteze. Nu pe toți, că nu aveau cum, dar măcar pe cei din frunte, pe care puseseră dumnealor ochii. Câteva camioane militare stăteau cu motoarele pornite, undeva, pe Ulița Poștei. Unii 226 dintre noi, bărbați, copii și femei au dat să treacă de-a dreptul prin pârâu, că apa nu era mare, dar soldații de partea cealaltă le ațineau cale. Ne-am contenit umbletul ca la o zvârlitură de băț depărtare de pod, așteptându-i și pe ceilalți din urmă să se apropie. Zarva a prins să se încingă iar. Dinspre pod se auzeau cuvinte grele și ordine militare. M-am înțeles din ochi cu câțiva gospodari de la noi din sat și odată ne-am năpustit ca la poruncă, cu strigăte și chiuituri, asupra oștenilor care ne stătea în cale, prăvălindu-i în lături și răzbind cu izbândă de partea cealaltă. Odată cu seara ne-am întors în sat, iar oamenii s-au dus întins la grajdurile GAC să-și ia vitele și atelajele acasă. La o bucată de noapte, târziu, după miezul nopți, au prins GAZ-urile și IMS-urile să uruie la deal și la vale pe ulițele satului, iar câinii urlau ca la lup. Ne-au ghibuit unul câte unul și ne-au băgat la zdup. Ne-au dus la raion și ne-au cercetat o zi și o noapte, fără apă și mâncare, după care ne-au îmbarcat în camioane, cu ceilalți din alte sate, și ne-au dus la Iași, la regiune și ne-au condamnat la 24 de luni de pușcărie. Ne-am ispășit osânda împreună cu încă patru mii de camarazi la Grindu, urmând după liberare, pentru mine și pentru toți ai mei, ani mulți de privațiuni și necazuri.

Activitatea CAP (G.A.C.)
G.A.C. „Zori Noi” din Sticlăria, avându-l ca președinte pe Dumitru Coșofreț, a ființat câțiva ani separat de celelalte sate ale comunei, care făceau parte din G.A.C. „Mihai Eminescu” de la Scobinți, apoi, la schimbarea denumirii în Cooperativa Agricolă de Producție (C.A.P.) cele două unități și-au contopit activitatea, sub președenția lui Gh. Nastasă și a inginerului Vasile Suhar. Înainte de aprilie 1962, când s-a declarat oficial încheierea cooperativizării agriculturii, la conducerea G.A.C. Scobinți s-au perindat mai mulți președinți, printre care, Anița Neculai, Vasile Dumbravă, Gagea Neculai, Ștefan Onofrei ș.a., iar sediul se afla la curtea lui Petru Anghelescu din Coasta Vintilei. Din anul 1968 la conducerea CAP-ului Scobinți a venit Gh. Costache, inginer horticol, un bun organizator și un priceput specialist, preocupat de dezvoltarea și diversificarea activității agricole și de producție a unității. Era născut la 20 aprilie 1931 la Râmnicul Sărat, unde a urmat școala primară și liceul teoretic din localitate, după care, în 1951 a devenit student al Facultății de Horticultură din Iași, pe care a absolvit-o în anul 1955. Timp de trei ani a fost director al firmei de asigurări „Asirom” din Hârlău, apoi șef al raionului Hârlău, până în 1967, când a avut loc noua reîmpărțire administrativ-teritorială a țării. 227 La Scobinți, inginerul Gh. Costache a activat aproape douăzeci de ani, implicându-se cu simț de răspundere în modernizarea sectorului zootehnic, în achiziționarea unor animale de rasă și în înființarea de noi activități economice: apicultură, creșterea păsărilor, eficientizarea pisciculturii de pe cele peste 60 ha luciu de apă ș.a. A reorganizat activitatea fermelor de câmp, construind sedii și dotându-le cu cele necesare, a extins suprafețe de vii și livezi, reînființând culturi noi, cu soiuri de pomi și viță de vie de calitate superioară și de mare producție. În perioada 1972-1973 a construit noul sediu al CAP, un edificiu modern cu birouri și o sală de ședințe, folosit adesea pentru serbări școlare și activități culturale, inginerul Gh. Costache fiind un susținător ardent al manifestărilor spirituale și de artă. Astfel, în anul 1977, a inițiat și sprijinit material realizarea de către pictorul Dan Hatmanu a frescei de pe fațada clădirii nou construite. De asemenea, renumitul inginer și om de cultură, Gh. Costache, a sprijinit activitatea formațiilor artistice din comună, participante în cadrul Festivalului național „Cântarea României”, oferind un ajutor concret la construirea noului local de școală din Scobinți. Activitatea președintelui CAP Scobinți, Gh. Costache, este legată de construirea și dotarea centrului de vinificație de la Rugeasca, a brutăriei din comună, a activităților de producție și de prestări servicii, constituind o brigadă de cca 50 de meseriași care lucrau în atelierele de țesături, tricotaje, lemnărie, fierărie precum și în echipa de construcții. Pentru legumicultură a alocat o suprafață de 50 ha teren de unde se obțineau produsele necesare aprovizionării locuitorilor comunei. În 1986 inginerul Gh. Costache a fost numit președinte al Consiliului Unic Agro-Industrial de Stat și Cooperatist (C.U.A.S.C.) Hârlău, unde a activat până în anul 1990, când este încadrat director la firma româno-germană de asigurări Unita. Din 1992 și până în 1996 este primar al orașului Hârlău, revenind după patru ani în funcția avută anterior de la Unita, în anul 2000 fiind reales primar al orașului Hârlău, până la 26 septembrie 2003, când neobositul inginer și om de acțiune, Gh. Costache, s-a mutat la cele veșnice, lăsându-le celor care l-au cunoscut o vie și neștearsă amintire. Ing. Gh. Steclaru a ajuns președinte al CAP Scobinți în anul 1986, iar ing. Gh. Rusu i-a preluat activitatea începând din 1989 și până la lichidarea unității, în februarie 1992. În anii din urmă, CAP Scobinți avea trei ferme de câmp, la cultura mare: Sticlăria, Scobinți și satele Fetești-Zagavia, care 228 dispuneau de 3400 ha, cultivând anual o gamă variată de cereale și plante tehnice, printre care cca 1000-1100 ha cu grâu și orz, 1300-1350 ha porumb, 200-250 ha cu furaje, 120 ha sfeclă de zahăr, 200 ha floarea soarelui, 120 ha cartofi ș.a. Dintre specialiști care se ocupau de aceste ferme îi amintim pe ing. Dănuț Sopcă, Mircea Neică, Ioan Rusu, Constantin Mușei, Gh. Rusu, Horațiu Chioreanu ș.a. Ferma viticolă avea peste 120 ha și cuprindea viile din Dealul lui Vodă, Rugeasca, Hatie- Bădeni și Crețu- Fetești, coordonate de ing. Dumitru Murar, Constantin Zeru, Maria Sopcă, Constantin Bănică ș.a. Ferma pomicolă cu o suprafață de 179 ha, cu livezi de cireși, meri, vișini, pruni și nuci era condusă de ing. Constantin Băhnăreanu, Doina Hrițcu, Maria Cojocariu ș.a. Ferma zootehnică avea în 1989 un număr de 1400 de capete de vite, din care peste 700 vaci cu lapte din rasele Bălțată Românească și metis de Holstein, dispunând de patru grajduri noi a 220 locuri pentru animale adulte, două adăposturi pentru tineret, o maternitate și un spital. De menționat că în noaptea de Paște a anului 1974, grajdurile cele vechi ale CAP Scobinți, făcute din vălătuci și acoperite cu coceni și paie au luat foc și au ars până în temelii, iar ing. Gh. Costache a ridicat altele noi, moderne, a câte 220 de capete, cu două alei și patru linii, cu adăpători și sisteme mecanice de eliminare a dejecțiilor. Ferma mai era dotată cu două mori, un parc de furaje, două platforme de siloz și alte utilități. Brigada de furaje era subordonată direct fermei zootehnice și era coordonată de Gh. Stoica, Ioan Pintilie și Dumitru Ilinca, dispunând de atelaje și animale de muncă, îngrijindu-se de recoltarea, transportul și depozitarea furajelor de pe o suprafață de 143 ha furaje de la Valea Mare, Iazu Nou, Jiori și de pe alte tarlale. Ferma zootehnică mai dispunea de 965 ha pășune la Valea Mare, în Hârtop, în Valea Rusului, Izlaz Sticlăria și în alte locuri, având în îngrijire tabăra de vară pentru tineret de 300-350 de capete din Valea Rusului și 170 capete de vaci sterpe și reforme de la „Puturosu”. De asemenea, ferma zootehnică se ocupa de activitatea sectorului ovin de la Galbăn, de 200 oi și de la Tincu, de la Sticlăria, de 350 capete, printre care se aflau și oile Primăriei, de stupina CAP aflată în seama lui Mihai Tincu și Alexandru a Moldovencei, de creșterea iepurilor de casă și a cârdurilor de rațe de la Valea Mare, care, mărturisea surâzând cu înțeles Luzica Apostol, fostă contabilă a CAP Scobinți și membră a comisiei de lichidare, că la Revoluție „rațele le-a mâncat vulpea”. 229 Anual se creșteau și se puneau în vânzare câte trei serii de păsări a câte 15 000 capete. Datorită distanțelor mari până la Întreprinderea de colectare și prelucrare a laptelui de la Hârlău, laptele de la oile din Valea Mare și de la Sticlăria se prelucra la brânzăriile amenajate în câmp, la Valea Mare și la Pod de Lut, de pe izlazul satului, de sub pădure, iar la două-trei zile, cantitățile de caș și telemea se pradau la unitatea mai sus menționată. De-a lungul timpului în sectorul zootehnic al CAP Scobinți și-au desfășurat activitatea mai mulți ingineri, medici veterinari, tehnicieni și alți specialiști, precum: Victor Iamandi, Gh. Orășel, Ion Gojban, Ștefan Chiculiță, Valeriu Sochircă, Dan Petruc, Gh. Bejan, Dan Rusu, Dumitru Zapan ș.a., de însămânțări se ocupau Popa Leon și echipa sa de colaboratori, Ion Ciubotaru, Sorina Danalache, Camelia Pârpâriță ș.a. Activitatea sanitar-veterinară s-a desfășurat la început într-o clădire ridicată în Șes Bădeni, pentru care comuna alocase în 1943 suma de 200 000 lei, însă lucrarea a fost finalizată după război. Începând din 1962, beneficiind de priceperea și pasiunea unui împătimit al profesiunii de medic veterinar, pe teritoriul comunei Scobinți, în capătul de pe malul Bahluiului al fostei proprietăți a familiei Ponor, renumitul dr. Adam Radomir și medicul Cornel Balan au ridicat din temelii un spital veterinar cu sală de operații, izolator, farmacie, grajd pentru animale și locuințe pentru specialiști.
Dintre medicii care au funcționat la Circa veterinară a comunei Scobinți îi amintim pe Constantin Mihai, Ioan Neagu, Florin Măgureanu, Maria Ghițescu, Vasile Georgescu, care este în activitate.
Stațiunile de Mașini și Tractoare (SMT-urile) au luat ființă la început în centrele mari de reparații generale la Frumușica și de reparații motoare de la Târgu Frumos, iar în 1968 s-au înființat Stațiunile de Mecanizare a Agriculturii (S.M.A.), mai întâi pe grupuri de comune, apoi cu secții pe unități teritorial administrative, pe CAP, I.A.S. și Asociații Economice Intercooperatiste (A.E.I) În 1974 director al SMA Scobinți era ing. Iustin Bularda, Nicoale Stan îndeplinea funcția de ing. șef, iar Alexandru Nițulescu și Bișoc Iosif pe cea de ingineri mecanici. SMA-ul avea șase secții de mecanizare și un număr de 248 de salariați, dintre care 42 de salariați erau la secția Scobinți, avându-l ca șef de secție pe maistrul Petru Anton. Sediul SMA a fost construit în perioada 1985-1986, unde se afla și secția de mecanizare, care deținea 43 tractoare U 650; 12 tractoare U 445, pentru vie și livadă, un S 445 pe șenile, care lucra în sectorul zootehnic, 18 combine pentru cereale, 12 Glorii, C.3; C.12; semănători SPC 12; SPC 6; discuri și grape cu discuri, instalații de stropit în vie, de ierbicidat, cultivatoare, mașini de împrăștiat îngrășăminte chimice și 231 organice, alte mașini și utilaje, conduse de mecanizatori destoinici ca: Petrea Procovanu, Constantin Stanciu, Constantin Chirilă, Dumitru Pintilie, Guzu Mircea, zis Tetea, Petru Mihalache, Mihai Zurbagiu, Ioan Sauciuc, Constantin Mihai, Mitea Gh. Muscalu, Jan Meteleț, fierar, și mulți alții.
În 1994 SMA-ul s-a privatizat prin metoda MEBO, (pe acțiuni) cei mai abili achiziționând suficiente acțiuni pentru a prelua controlul asupra bunurilor și activității stațiunii, totul finalizându-se prin înstrăinarea mașinilor agricole și tractoarelor sau prin valorificarea acestora la fier vechi. Inițial fostul sediu SMA a fost închiriat, apoi, în 2003, clădirea a fost vândută unor firme care îmbuteliau clandestin în acest spațiu băuturi alcoolice, fapt pentru care activitatea a fost suspendată iar construcția pusă sub sechestru (Petrea Procovanu).

E. Perioada 1990-2010
Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) Scobinți a existat până în 1992, când, după o perioadă de peste treizeci de ani de activitate, unitatea a fost desființată, bunurile fiind împărțite membrilor cooperatori după criterii mai mult sau mai puțin echitabile.
Din numărul total de 1400 bovine aflate în sectorul zootehnic, în primăvara vara anului 1991 au fost distribuite foștilor membri CAP un număr de 1150 de animale, „cap pe cap” în funcție de vitele cu care au intrat în CAP, iar 250 de animale au fost valorificate la abatorul din Pașcani cu sume derizorii. Pentru sătenii care au predat cai la colectiv au primit în schimb câte trei oi de fiecare cal. De asemenea, au fost date în plus sau luate abuziv un număr de 77 capete bovine (44 vaci și 33 tineret bovin). Gh. Chelaru, spre exemplu, a vândut cei doi boi de muncă din proprietatea fostului CAP, pe care îi avea în primire, fără să fi intrat în colectiv cu animale sau alte bunuri. Pârpâriță Ioan din Scobinți a sustras din fermă un cal în valoare de 15 000 lei, fără a avea nici un drept, iar furturile și abuzurile se intensificau, motiv pentru care Viorica Bârjoveanu, șefa fermei avicole solicita organelor locale să înarmeze paznicii pentru a putea stăvili asemenea fapte. Cu ocazia lichidării stocului de animale din zootehnie, au fost restituite foștilor membri cooperatori 175 boi, 57 cai, 57 cară și 36 pluguri, animale și bunuri cu care cetățenii s-au „înscris” în CAP. Un an mai târziu, în februarie 1992, Comisia de lichidare, formată din ing. Sopcă Dănuț, președinte, Luzica Apostol, secretar și Gh. Pintilie, Gh. Stoica, Gh. Cotiugă, Șt. Neșteanu, membri, a procedat la împărțirea bunurilor de patrimoniu ale CAP Scobinți celor patru societăți agricole, constituite pe satele mari ale comunei, după cum urmează:
Asociația „Vity Mays” Bădeni, prin persoana ing. Constantin Bănică, în calitate de șef al asociației a primit mijloace fixe și bunuri de inventar evaluate la 1 951 747 lei, lista 1 și lista nr. 2 în valoare de 235 475 lei. Aceste valori, după cum se stipulează în procesul-verbal din data de 27 feb. 1992, provin din capitalul social al membrilor din asociație ca (și) cotă de 60% pentru munca prestată, societatea primind următoarele bunuri: magazia Bădeni, baraca Vișin, crama Rugeasca, cantina + copertină-magazie, schelet solar, brutărie 1/2, chioșc CAP, tractor 41 IȘ 688, remorcă auto, autocamion 31 IȘ 3520, boxă îngrășăminte, magazie centru 1/4 și ARO 1/4.
Societatea agricolă „Titihel Zagavia”, reprezentată de ing. Dănuț Sopcă, conform fișei de inventar nr. 1001 din data de 27.02. 1992, a primit mijloace fixe și bunuri de inventar în valoare de 1 075 757 lei, reprezentând creanțile (creanțele) membrilor asociați ca 60% din munca prestată în fostul CAP și 40% pentru suprafața de teren înscrisă în asociație, societatea primind următoarele bunuri: saivan din câmp, de la Țipău, magazie centru materiale 1/4, boxă îngrășăminte 1/2, solar, grajd Zagavia, grajdul nr. 3 (vaci gestante) din sectorul zootehnic, brutărie 1/2, autocamion DAC, casă brigadă Zagavia, ARO 1/4 și cântar basculă, cazan de rachiu, bușteni brad, 4mc, mobilierul de la ferma legume, stupi și familii de albine etc.
Scobinți 234 Societatea agricolă „Zeca Vodă Scobinți”, reprezentată de ing. Gh. Rusu, a primit la data de 25.02.1992 mijloace fixe și obiecte de inventar în valoare de 1 281 236 lei, reprezentând creanțile (creanțele) membrilor asociați ca 60% din munca prestată în fostul CAP și 40% pentru suprafața de teren înscrisă în asociație, societatea primind următoarele bunuri: boxă îngrășăminte 1/2, ifron, schelet solar, autocamionul 21 IȘ 1027, magazie centru mat. 1/4, clădire atelier, ARO 1/4, sala mare (ședințe), birou sediu fermă, MPTS, garaj +magazie, 1/4, copertină 1/4, clădire cramă Scobinți etc.
Societatea agricolă „Beta Sticlăria”, reprezentată de ing. Dănuț Sânzianu, a preluat inventarul fermei Sticlăria, un grajd din sectorul zootehnic, boxă îngrășăminte, 1/4 din magazia de la centru, tractor U650 cu remorcă (tractorist Ion Oprea), autocamionul 21 IȘ 4110, cășăria cu tot inventarul, 4 mc bușteni brad, saivanul din câmp (12 057 lei), magazia de cereale din satul Sticlăria (4560 lei), clădire atelier(1200 lei), circular (1456 lei), cazan țuică (931 lei), clădire cazan țuică (124 lei), garaj auto (490 lei), autocamion (13 280 lei), tractor (8 915 lei), remorcă auto (3585 lei) ș.a.
Valoarea totală a mijloacelor fixe și a bunurilor de inventar preluate de cele patru societăți agricole a fost de 6 327 555 lei, evaluate, spre exemplu, la prețurile din parantezele de mai sus.
În urma finalizării procesului de lichidare a patrimoniului CAP, primăria comunei Scobinți a preluat spre administrare mijloace fixe și bunuri de inventar în valoare de 5 861 268 lei, la prețurile anului 1991, mult subevaluate (clădirea sediului CAP, sectorul zootehnic, Șes Bădeni, baza furajeră, conducta de apă, baraca Zagavia etc.), încheindu[1]se astfel o etapă zbuciumată a istoriei contemporane, deschizându-se însă alta, care se desfășoară sub ochii noștri, mult mai profundă și terifiantă. Modul defectuos de redistribuire a bunurilor cooperativei a provocat nemulțumirea oamenilor, care, în februarie 1991, a luat amploare de masă, sătenii pornind în grupuri mari spre sectorul zootehnic să-și facă dreptate. Manifestări asemănătoare s-au petrecut și în comunele alăturate, unde au fost făcute arestări. Câteva camioane cu polițiști și oameni reținuți din comuna Ceplenița veneau spre sediul CAP Scobinți, cu ordin să stingă conflictul provocat și aici, dar sub presiunea mulțimii adunate, cei arestați au fost eliberați, iar forțele de ordine s-au retras în grabă. 235 Adăposturile pentru animale din sectorul zootehnic, o parte au fost devastate de către răufăcătorii din satele din apropiere, iar celelalte au fost închiriate și vândute, trecând succesiv prin mâinile mai multor proprietari, ajungând în cele din urmă în posesia lui Bock Willibald, cetățean austriac, patron, în perimetrul comunei Scobinți, a două firme cu profil agricol, SC. „IMMOAGRO”, cu o suprafață de 248 ha și SC. „VERENA PHARM”, cu 303 ha, teren deținut în arendă, contractat de la cetățenii comunei pentru o perioadă de 12-15 ani, cu plata în bani sau în natură, după învoielile agricole pe care le au cu sătenii. Din suprafața de 550 ha, aflată în administrarea celor două firme, 150-200 ha sunt cultivate anual cu sfeclă de zahăr (cetățeanul austriac fiind acționar la singura fabrică de zahăr care a mai rămas în Moldova, la Roman), iar celelalte suprafețe sunt semănate cu grâu, orz, floarea soarelui, rapiță, porumb ș.a. De menționat este faptul că în spațiile construite din sectorul zootehnic a fost amenajată o moară de porumb și de grâu, de mare capacitate, dar care, la câțiva ani a fost mistuită de un incendiu, întreaga investiție ajungând să fie demolată sau vândută la fier vechi. Aceeași soartă au avut-o și moara de furaje și saivanele din câmp, adăposturile pentru animale și taberele de vară pentru vacile sterpe și tineret din Valea Mare, parcul de furaje din Șes, grajdurile de la Sticlăria etc.
În dreapta locul viran unde au fost grajdurile Dintre cele șase societăți agricole însemnate, aflate pe teritoriul comunei Scobinți, consemnăm existența SC. „ORGAPIC”, cu 320 ha de 236 teren în arendă, deținută de cetățeanul german, Schnider, mare latifundiar, cu cca. 6000 ha de teren în județele Iași și Botoșani, cultivând numai produse ecologice, care se vând în afară la un preț de șase ori mai mare. De remarcat este faptul că sediul firmei se află la Prăjeni, pe fosta moșie a Mănăstirii Zagavia, de la 1624, și a moșiei Epitropiei Sf. Spiridon din Iași. Cetățeanul italian Zaninii Gaitano este proprietar al firmei „ADIGE”, cu 117 ha cumpărate și 19 ha arendate de la sătenii din Scobinți, și al firmei „AGRICOLA PRUT”, cu 11 ha proprietate și 40 ha arendate, cultivate cu cereale și plante tehnice. Renumitul ing. Ciovârtă Anghelache, patron al SC. „EXPERT AGRO”, deține pe teritoriul comunei suprafața de 312 ha teren în arendă, pe care îl cultivă cu bune rezultate. Sunt însă proprietari de terenuri date în arendă nemulțumiți de modul defectuos de încheiere a tocmelelor agricole și de respectare a condițiilor de preț, cantitate și calitate a produselor primite. Spre exemplu, ing. Gagea Trăian din Scobinți a încheiat inițial un contract (o învoială agricolă) pentru suprafața dată în arendă de 700 kg grâu la hectar, dar fără acordul său, arendașul a modificat cantitatea la 500 kg, oferind la recoltare un grâu de proastă calitate, infestat cu tăciune, plin de pământ și resturi vegetale, pe care nu-l mâncau nici păsările. În această situație proprietarul de teren a solicitat să i se dea bani în loc de produse, arendașul oferindu-i un preț de 0,34 lei/kg cu mult sub media de 0,60-0,65 lei/kg practicată pe piață. (Și totuși, istoria se repetă! Personajele sunt altele, dar fondul problemei este asemănător perioadei începutului celui veac). Pentru a preîntâmpina repetarea sau accentuarea neînțelegerilor create dintre arendași și micii proprietari de terenuri agricole, ing. Traian Gagea, din familia primarului Grigore Gagea de altădată, susține necesitatea constituirii unei asociații reprezentative a sătenilor, cu personalitate juridică, având posibilitatea să negocieze condițiile de arendare, urmărind în același timp respectarea învoielilor agricole, a contractelor încheiate. Ferma „PISCICOLA” SA are în proprietate pe teritoriul comunei suprafața de 56 ha luciu de apă situată în Valea Mare și Contâș, concesionată la anumiți antreprenori. SC „PONOARE” SRL a amenajat 5,25 ha de suprafață piscicolă la Iazu Nou, iar Primăria Scobinți are în proprietate 5,04 ha de iaz în Valea Doamnei.
SC „COTNARI” SA, deține în comuna Scobinți via domnească de la Dealu lui Vodă cu o suprafață de 140 ha din care 90 ha vii pe rod din soiurile Tămâioasă Românească, Fetească Albă și Frâncușă, cu o producție medie de 8000 kg struguri la hectar. Suprafața de 50 ha a fost defrișată și s-a reînființat o plantație nouă, în sistem modern, cu viță de vie din soiurile Frâncușă și Fetească Albă, reintroducând în cultură Feteasca Neagră, apreciată cândva pe aceste meleaguri pentru calitățile sale deosebite. Ing. Florin Stoica, șeful fermei viticole Dealu Vodă susține cu mândrie că semințe de struguri din soiul Fetească Neagră au fost descoperite de către cercetători în vasele de ceramică din sec. II-I, î. Hr., în timpul săpăturilor arheologice efectuate în perimetrul cetăților dacice din arealul Podgoriei Cotnari. Stațiunea de Cercetare Pomicolă Iași are în administrare pe teritoriul comunei suprafața de 19 ha livadă de cireși, situată în satul Zagavia, fermier ing. Prisecaru. Înainte de aplicarea prevederilor Legii 18 /1991, de reconstituire a drepturilor de proprietate și a modificărilor ulterioare care s-au adus, în evidențele statistice ale comunei se aflau 3188 ha teren arabi, 798 ha fâneață, 288 ha livezi și vii 274 ha. În sectorul pomicol, prin defrișări masive, livezile s-a diminuat la mai puțin de jumătate (cca. 120 ha), iar viile s-au redus la 1/3 din suprafața inițială (cca 90 ha), terenul fiind folosit în cu totul alte scopuri, s-au semănat cu porumb, precum a fost cel din Dealu lui Vodă, din Coasta Vintilei sau din alte tarlale. Un aspect pozitiv îl reprezintă numărul de cca. 40 de tractoare, pluguri, grape, discuri și semănători, trei combine pentru cereale, alte mașini și utilaje din sectorul privat care asigură în mare parte executarea lucrărilor agricole de sezon. Numărul ridicat de atelaje particulare (de peste 380 de căruțe) cu pluguri, semănători și cultivatoare cu tracțiune animală suplinesc în mare parte necesarul de utilaje agricole. Îmbătrânirea și sărăcirea forței de muncă de la sate, creșterea prețului motorinei, a pieselor de schimb și serviciilor a determinat implicit și majorarea costurilor lucrărilor agricole, ajungând de nesuportat pentru familiile nevoiașe, lipsite de mijloacele materiale necesare, fapt pentru care suprafețe de 120-130 ha de teren rămân ani la rând nelucrate, năpădite de spini și buruieni.

Cu puține excepții, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea comerțul în satele comunei Bădeni, de atunci era deținut de evrei. Sunt cunoscute băcăniile lui Burah Galer, (n.1845), din cotuna Scobinți, Lupu sin (fiul) Șmil (n. 1845) din Sticlăria, Ițic Cuperman (n. 1848)
negustor în cotuna Petroșica ș.a.
De un bun renume, se bucura pe la 1880, rateșul (hanul) de la rohatcă (barieră), aflat pe teritoriul comunei, la hotarul dintre comuna rurală Bădeni, de atunci, și comuna urbană Hârlău, pe locul unde se află astăzi stația Peco de la intrarea în oraș. Tot în acea perioadă ființau cu dever bun hanul din Scobinți, de la primăria veche și cel din cotuna Petroșica, de la câmp, din „Drumul hoților”.
Cârciumile erau mai bine reprezentate, câte două trei în fiecare sat, la distanța impusă de otorități de 300 de stânjeni, unele de altele, pentru a înlătura concurența neloială, Gh. Onofrei, Pavel Crețu, Heșcu Cotigaru, Mihai Sava, care deținea și o căsăpie.
În 1937 mai erau cârciumi la Gh. Bucur, Dumitru Dascalache ș.a., care prin activitatea lor influențau negativ sănătatea și bunăstarea oamenilor, și așa precară cum era.
Cunoscute erau centrele de achiziționare a cerealelor din Bădeni deținute de Ițic Livadaru, Ștrul Gimberg și Heiwit Argintariu ș.a.

Cea mai veche formă de cooperație din Scobinți a fost cooperativa de credit, denumită Banca Populară Întâmpinarea, înființată în anul 1943, avându-l la început ca președinte pe Arsene Mihăilescu. Banca populară din satul Bădeni a fost înființată în anul 1943 de înv. Constantin Aniculăesei, care îndeplinea și funcția de președinte.
Cooperativa Înfrățirea, din satul Sticlăria, a fost înființată la data de 18 oct. 1945 cu un capital social de 1 468 000 lei, președinte Vasile Galeru. La 3 dec.1944, populația comunei Scobinți este chemată la oficiul Primăriei din localitate pentru a lua înțelegere asupra înființării unei „cooperative”.
Cooperativa de consum Scobinți s-a înființat în 1949, avându-l ca președinte, pentru o perioadă scurtă de timp, pe Constantin Acotunoaei care va fi și președinte al Comitetului provizoriu pe comună. 239 Cooperativele de consum înființată în anii de după război, erau reprezentate în satele comunei Scobinți de magazinele sătești, magazinele mixte și alte unități comerciale și de producție, prestări servicii, cizmărie, cojocărie, reparații radio-Tv. etc.
Mihalache Gherman din satul Bădeni va fi aproape treizeci de ani președinte al Cooperației, până în 1980, când a ieșit la pensie, urmat de Dumitru Ciobanu din Scobinți, care a îndeplinit această funcție timp de doi ani. O perioadă de doar un an de zile a fost președinte Constantin Zapan pentru ca apoi, Petru Agafiței să conducă destinele cooperației de la Scobinți până în 1989-1990, când unitatea a fost desființată.

Telefonul a fost înființat în 1937, când primăria a alocat o anumită sumă de bani, a plătit lui Gh. Lazăr transportul a 20 de stâlpi de telegraf de la Ceplenița la Scobinți și a angajat o telefonistă, pe Maria BOTEZ, care începând din nov. 1937 figurează pe statul de plată al primăriei Bădeni, primar Gr. Andrieșoaea, secretar Gh. Gherman, notar Leon Costăchescu.
Calea ferată inaugurată în 1910 era folosită de cetățenii comunei prin gara Hârlău sau halta din Bădeni, unde șef de haltă era în 1937 Mihai Popa, apoi Nicolae Borcilă ș.a.
Activitatea de poștă și de distribuire a pensiilor este asigurată de patru agenți poștali, Gh. Buga la satul Scobinți, Mihai Ciobanu la Bădeni, Constantin Lutic la Sticlăria și Ecaterina Stoica la satele Fetești și Zagavia. Din anii anteriori îi putem aminti pe factorii poștali Gh. Pavel și Dumitru Pavel, de la Fetești și Zagavia, Dumitru Pârpâriță de la Scobinți, Dumitru Luca și Constantin Căndăluță de la Bădeni ș.a.
Radiodifuziunea, cu stația de amplificare de la Hârlău, și-a făcut simțită prezența în satele comunei Scobinți începând din 1955-1956, exceptând satul Sticlăria, unde, datorită distanței prea mari, acest important mijloc de propagandă nu a mai ajuns.
Electrificarea satelor noastre s-a realizat în perioada 1964-1965, cu un an-doi mai târziu în satul Sticlăria, înlocuind pentru totdeauna lămpile cu gaz de 5, 8 și 12 focuri, cu burlui și oglindă rotundă.

ÎNVĂȚĂMÂNTUL
În evoluția învățământului din comuna Scobinți distingem trei etape importante: până la organizarea învățământului din vremea lui Al. I. Cuza, în 1864, de la această dată și până în 1948, iar apoi din 1948 și până în 2010.

A. Organizarea învățământului până la apariția Legii din 1864.
În trecutul îndepărtat, de până în anul 1864, știința de carte era un privilegiu al celor avuți, al boierilor, dregătorilor, al preoților și al călugărilor.
Primele așazise școli au luat ființă pe lângă biserici și mănăstiri, unde coconii boierești erau nevoiți să deprindă cetitul buchiilor deslușind scrierile elenești, slavonești și latinești.
Schitul lui Zagavei era cunoscut în Moldova încă din vremea lui Ștefan cel Mare, având o școală primară cu ucenici, aflați în evidența anilor 1490 a Universității Cracovia, din Polonia.
Cel dintâi care a poruncit să se tocmească școli în tinda bisericilor și a mănăstirilor din Moldova, a fost strănepotul Măriei Sale, Ion Vodă cel Viteaz, (1572-1574), cerând preoților și diaconilor să-i învețe pe copii să citească, să scrie și să socotească, după pilda cunoscută de domnia sa în țările europene, pe unde a umblat.
O inițiativă de acest fel s-a desfășurat și pe lângă Schitul Zagavia, ridicat în anul 1624 la rangul de mănăstire, cu hramul Nașterea Maicii Domnului și unde își trimiteau odraslele la învățătură, pe lângă boierii locurilor, dregătorii Curții Domnești din apropiere și neguțătorii înstăriți din târgul Hârlău, de peste Bahlui.
Un suflu deosebit a cunoscut această activitate după 1775, când episcopul Amfilohie Hotininul, un om de mare cultură și aleasă simțire sufletească se stabilește între zidurile acestei sfinte mănăstiri, tălmăcind cărți din slavonă și din italiană, el însuși izvodind cărți de învățătură pentru junii Moldovei de atunci.

B. Învățământul în perioada 1864 și 1948
a. Școala primară
Școala ca instituție de stat a fost creată în 1864, cu învățământul primar de patru ani, gratuit și obligatoriu.
Școala primară din satul Scobinți a fost înființată încă din 1859, la câteva luni de la Unirea Principatelor, fiind alături de școala din satul Buhalnița, cele mai vechi școli din ținut. Unul dintre primii învățători din Scobinți a fost Costachi Negrea (n.1858-d.1894). Au urmat la
catedră Natalia Fedeleș, Vasile Ulmanu ș.a.
În 1890, Școala Scobinți era frecventată de 50-60 elevi de care se ocupa un singur învățător, cu un program pe întreaga zi. Joia după masă alevii erau liberi. În celelalte zile, după amiază, elevii învățau la aritmetică, lucrau în grădina școlii sau împleteau coșuri de nuiele și pălării din paie de secară.
Tot în acea perioadă, a anilor de sfârșit de secol, în școală se învățau șase clase, prezentându-se elevilor și noțiuni elementare de anatomie și medicină tradițională.
Casa școalelor, tip Spiru Haret, din Scobinți a fost construită în anii 1892-1893, având o sală de clasă și locuința directorului, compusă din salon, odăiță, bucătărie și camară. Directorul școlii se numea diriginte.
Revizorul școlar răspundea de bunul mers al învățământului din județ.
Școala era vizitată periodic de către medicul de circumscripție sanitară de atunci: dr. Popovici, până în 1907, apoi dr. Țațomir, iar din 1943, dr. Gh. Ungureanu de la Belcești.
Pe lângă inspecțiile didactice obișnuite, școala mai era vizitată și de anumiți învățători agricoli ambulanți, cum a fost Gh. Crețu din Rediu Tătar în 1903.
Controale asemănătoare au fost făcute în anul 1905 de către un revizor agricol și un inspector, I. Dinulescu de la București.
În primii ani ai secolului trecut, între învățătorii de la sate și cei din orașe apăruseră contradicții puternice, datorită diferențierilor care se făceau între rural, cei cu patru clase normale și cei din urban, cu șase clase normale, legiferându-se pentru toți obligativitatea de a avea școală normală de șase clase. Cu această ocazie au fost retrase de pe clădirile școlilor sătești firmele cu înscrisul: Școală Rurală.
În perioada 1906 și 1909, elevii mai mari erau constituiți în formațiuni de pregătire militară, numite Micii Dorobanți, instruite de un învățător, care timp de 70 zile pe an făcea concentrare la București.
Această activitate era inspectată de un plutonier de la Pretura Tg. Frumos și un căpitan de la Iași.
Absolvenții caselor a V-a din satele Bădeni și Zbereni mergeau în 1909 la centrul de examinare de la școala Buhalnița.
Până la Primul Război Mondial, toți bărbații din sat și învățătorul purtau costum național și mustăți mari, răsucite la vârf.
În clasa I elevii scriau pe plăcuțe dintr-un fel de gresie, de culoare neagră, cu un bețigaș din același material, lăsând o urmă albă, care se putea șterge cu ușurință după folosire.
Școala avea îngrijitor care făcea curățenie, aprindea iarna focul, aducea apă etc., suna clopotul cel mare cu 30 minute înainte de începerea orelor, pentru ca elevii să nu întârzie la clasă. Din 1916 și până în 1948, postul de îngrijitor a fost desființat, atribuțiile omului de serviciu din școală au fost preluate de elevi.
Școala primară din satul Bădeni a luat ființă în 1864, avându-l ca învățător, pentru o perioadă de doi ani (1867-1868), pe Mihai Busuioc (Domnul Trandafir), proaspăt absolvent al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași.
Școala primară din satul Sticlăria a fost înființată în anul 1902 de primul învățător Vasile T. Galeru, repartizat aici după absolvirea prestigioasei Școlii Normale de la Iași.
În 1917 se înființează școlile pregătitoare de fete de la Buhalnița, de la Belcești și Școala pregătitoare mixtă de la Bădeni, care în toamna anului 1919 pun bazele Școlii Normale Mixte de la Bădeni, organizată și coordonată de prof. Ion I. Onu, diplomat al Institutului „J.J. Rousseau” din Geneva.
Această importantă instituție de învățământ va funcționa până în anul 1930, pregătind în 13 ani de existență, pentru Principate și vechile provincii românești (Bucovina și Basarabia), peste trei sute de învățători și învățătoare.
În iunie 1920, absolvenții claselor a IV-a de la școlile din Bădeni, Buhalnița, Ceplenița, Sticlăria și Zbereni, mergeau la centrul de examinare de la școala Scobinți.
Noua Lege a învățământului apărută în 1924 introducea cursul complementar, cu clasele V,VI și VII., iar programul școlar se desfășura pe întreaga zi (9-12 și 14-16).
Vacanța de iarnă (a Crăciunului) era de la 23 dec. și până la 7 ian. inclusiv, vacanța de primăvară (a Paștelui) se ținea de la Duminica Floriilor și până la Duminica Tomei, iar vacanța de vară era de la 1 sau 15 iunie și până la 15 sept.
O situație foarte grea în învățământ a fost în perioada 1930-1932, când cadrele didactice nu primeau salariul câte cinci-șase luni pe an, ajungând muritori de foame, în schimb li se înmânau tichete de impozit, ca să-și achite datoriile la stat. Ajuns într-o situație disperată, înv. Gh. Ionescu din Scobinți și-a pus capăt zilelor cu o pușcă de vânătoare în casa unchiului său, Arsenie Mihăilescu, de la Balta Stârcioaei.
Absolvenții școlilor normale, băieți, până la armată erau numiți în învățământ în mod provizoriu, iar după satisfacerea serviciului militar erau repartizați cu titlul provizoriu. Cu același titlu erau încadrate și fetele. După trei ani de funcționare în învățământ cu titlul provizoriu, susțineau examenul de definitivat și dacă reușeau, erau numiți învățători definitivi. Examenul de definitivat era obligatoriu. Dacă susțineai definitivatul de trei ori, dar fără reușită, trebuia să repeți clasa a VI-a sau erai îndepărtat din învățământ.
Învățătorii definitivi aveau dreptul să-și ia post în oraș.
Pentru bune rezultate obținute în munca de la catedră, precum și pentru o bogată activitate extrașcolară, în urma unei inspecții speciale, se acorda gradul I.
Învățătorii cu gradele I și II, care funcționau la școlile din orașe se numeau institutori.
Începând din 1930, învățătorii școlilor de aplicație, care dețineau o licență sau aveau rezultate deosebite în munca didactică erau avansați la gradul superior, cu un salariu corespunzător.
Până în 1930 salariile cadrelor didactice erau achitate de către perceptori pe baza unei chitanțe trimise de revizorul școlar, dar, dacă nu te aflai bine cu perceptorul sau nu-i făceai și lui o cinste, spunea că nu are bani și stăteai cu chitanța în buzunar mult și bine.
Pentru activitate îndelungată în învățământ se acorda gradație de vechime, la fiecare cinci ani, acordându-se un spor la salariu de 25%.
Din lipsă de fonduri, Ministerul nu mai înființa posturi noi, numeroși învățători rămânând ani la rând fără un loc de muncă.
În 1931, toți învățătorii fără posturi din țară s-au adunat la București și au manifestat pe străzile capitalei, fiind dispersați de pompieri și poliție cu tunurile de apă.
Începând din 1939, la sate au fost înființate cantinele școlare pentru copiii nevoiași, care serveau masa prin rotație, pregătită de elevii mai mari, sub supravegherea unei învățătoare.
În perioada războiului și de după îndepărtarea liniei frontului de satele noastre, școlile au traversat o situație la fel de grea, precum era și viața locuitorilor comunei. Copiii veneau la școală flămânzi și dezbrăcați, istoviți de necazuri și boli.
În anul școlar 1943-1944, la școala primară din satul Scobinți au fost 4 posturi de înv. și unul la grădina de copii, la Bădeni, patru înv. și unul la grădina de copii, la Zagavia, două posturi și nici unul la grădina de copii, iar la Sticlăria au fost două posturi și nici unul la grădina de copii.
Din primăvară și până târziu, în toamna anului 1944, locuitorii satelor au fost nevoiți să plece în refugiu, lăsând totul în voia sorții. La întoarcerea din evacuare, oamenii au găsit casele, școlile și bisericile arse, distruse și prădate. Anul școlar 1943-1944 nu s-a mai încheiat, iar cel următor a început în nov.-dec. 1944, în condiții total necorespunzătoare.
Directorii de școli din comună cereau insistent primarilor să ia de urgență măsuri de reparare a localurilor de școli și eliminarea urmărilor războiului, reclamând lipsa geamurile și ușile, a mobilierului, solicitând repararea sobele, dregerea acoperișurilor de la școlile din Sticlăria și Bădeni distruse de bombardament.
Anii de secetă din 1945, 1946 și 1947 au agravat și mai mult starea de sărăcie care a afectat grav populația satelor noastre.
Copiii înscriși pentru anul de învățământ 1944-1945: Scobinți, 160, Bădeni 152, Fetești și Zagavia, 140, Sticlăria 90.
În 1948, școlile și grădinițele din comună solicitau cu insistență organelor locale să le asigure mobilierul necesar, astfel: Școala primară din Scobinți avea nevoie de 50 bănci, mese, scaune, dulapuri ș.a. școala Zvarici nr.2 cerea 20 bănci, iar școala din satul Bădeni solicita 60 de bănci, catedre, mobilier pentru cancelarie, table de scris etc. Școala primară din satul Zagavia ducea lipsă de 25 bănci și întregul mobilier școlar, dulapuri pentru arhivă și table de scris, pe când la Școala din satul Sticlăria era nevoie de 20 bănci a patru copii sau 40 bănci mici, mese, scaune, dulapuri diverse pentru arhivă și bibliotecă!, table și alt mobilier școlar.

C. Învățământul după Reforma din anul 1948 a transformat școala primară de altădată în școală elementară, de ciclul I, cu clasele I-IV și ciclul II, cu clasele V-VII a introdus învățământul obligatoriu de 7 clase, înființând postul de director coordonator pe comună, degrevat de ore, ocupându-se doar de munca didactică. S-au scos religia și icoanele din școli, înlocuindu-se cu Stema Republicii și intonarea imnului de stat la începutul și sfârșitul orelor de curs. Au fost luate
măsuri de alfabetizare a femeilor până la vârsta de 55 ani și a bărbaților până la 60.
Directorii școlilor făceau, de asemenea, permanent demersuri pe lângă organele locale și județene spre a obține ajutoare de îmbrăcăminte și încălțăminte pentru copiii săraci, care nu aveau cu ce veni la școală.
Terenurile școlare în suprafață de 3 ha cu care au fost împroprietărite în anul 1924, din venitul cărora se întrețineau până atunci școlile, au trecut, începând din 1949, în administrarea comunei.
Tot în 1949 au fost înființate și primele Organizații de pionieri, cuprinzând elevii meritorii între 9 și 14 ani.
Noua reîmpărțire administrativ teritorială din anul 1950, transformă Plasa Tg. Frumos în raionul Hârlău, școlile din această zonă fiind coordonate de o secție de învățământ, condusă la început de
Dumitru Chiriac, Gr. Parfenie, Șt. Airinei ș.a.
În 1952, în comuna Scobinți funcționau șase școli elementare, cu 425 elevi în clasele I-IV și 57 elevi înscriși în clasele V-VII. la Școala generală de 7 ani din satul Bădeni, unde activau 6 profesori și 4 învățători. La școlile din satele Scobinți, Sticlăria și Zagavia erau câte 4 posturi de învățători, la Zvarici, două, iar în satul Rediu funcționa un singur învățător, în întreaga comună fiind în anul școlar 1952-1953 un număr de 27 cadre didactice. O frecvență bună a elevilor se înregistra la școlile din Bădeni și Sticlăria, iar satisfăcătoare în celelalte sate ale comunei.
Noul local de școală din satul Rediu, aflat în construcție, a fost ridicat în 1952 până la acoperiș, comuna asigurând prin autofinanțare tâmplăria și celelalte materiale necesare pentru finalizarea lucrărilor în cursul anului 1953.
În comună erau înregistrați în acea perioadă 499 de analfabeți cuprinși între vârsta de 14 și 55 ani, fiind înscriși la cursurile de alfabetizare un număr de 333 cetățeni, din care doar 130 frecventau școala (22%), ceilalți neștiutori de carte ridicând motive dintre cele mai diverse, Sfatul Popular neîmplicându-se în nici un fel în diminuarea și lichidarea analfabetismului.
Printre primii dascăli cunoscuți, la școala din satul Scobinți, putem aminti familia învățătorului Ștefan și Maura Hatmanu, părinții pictorului Dan Hatmanu.
Ștefan Hatmanu s-a născut la Hârlău, în anul 1900 (d.1965), iar Maura Hatmanu s-a născută în anul 1899 în com. Vlădeni din jud. Botoșani (d.1957) ambii absolvenți ai Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, promoția 1918 și repartizați la Școala primară din satul Scobinți, comuna Bădeni, plasa Bahluiu, porniți cu însuflețire și urmând îndemnul marelui om de cultură și ctitor de școală nouă, Spiru Haret, de ridicare a satului românesc.
În anul 1918, la 18 ani, Ștefan Hatmanu era numit director al Școlii primare din satul Scobinți.
Moșierul Gh. Barbu avea doi copii, elevi de liceu, iar domnul învățător Ștefan Hatmanu le era preparator. Drept răsplată pentru acest serviciu, boierul l-a ajutat cu materiale de construcții pentru ridicarea noul local de școală, cu două săli de clasă, cu geamuri mari, luminoase, orientate spre soare și o cancelarie în capul tinzii, cu haizaș înalt, învelită cu draniță, ca la munte, de care sătenii și domnul învățător erau tare mândri.
Noul spațiu de învățământ avea o suprafață construită de 263 mp și un teren aferent de 3369 mp.
În fața școlii au săpat și zidit din piatră cioplită o fântână, acoperită tot cu draniță, cu roată mare, șinuită și cu fus gros de frasin, pe care se înfășura lanțul, la capătul căruia era legată o ciutură din lemn, legată în fier forjat.
De asemenea, se cuvine să menționăm ajutorul primit la ridicarea școlii din partea preotului paroh Costache Bogdan.
O alee largă străjuită cu tei falnici ducea de la poartă și până sus la clădirea școlii, cu un agud mare, rotat, în fața intrării și cu clopotul greu de bronz, ridicat în vârful unui trunchi de stejar, care se auzea sunând până în celălalt capăt de sat.
În dreapta, între școala veche și cea nouă, se afla terenul de sport marcat cu dungi drepte și albe de var.
Grădina școlii, mare cât cuprindea umbra unui nuc bătrân ce creștea în mijlocul proprietății, se întindea în partea stângă a aleii principale.
Lotul școlii, de doar câțiva ari, cu livadă, straturi de legume și zarzavat se alfa de partea cealaltă a clădirii, în spatele școlii, unde elevii deprindeau meșteșugul altoitului și îngrijirii pomilor și alte îndeletniciri gospodărești.
Amintim cu bucurie și considerație în aceste pagini numele învățătorilor de altădată, care au pus condeiul în mână miilor de elevi ce au învățat în această școală: Gh. Cotruță, Eugenia Pintilie, soția preotului Ioan Pintilie, doamna Costăchescu ș.a., profesorul de matematică Vasile Roșca și profesoara de limba și literatura română, Valeria Pârpâriță, Ana Suhar și mulți alții.
Școala nouă, cu clasele V-VIII Scobinți, din deal, de lângă fostul conac al boierului Barbu, de la șosea, a fost ridicată în perioada 1972-1973 (directori Gh. Cotruță și Vasile Roșca), cu un număr de nouă săli de clasă, o sală pentru grădiniță, un atelier școlar, o bibliotecă, un laborator de biologie, un cabinet de informatică și o sală de sport.
La această școală sunt afiliate școala veche, din vale, intitulată Scobinți I, Școala Zvarici, numită Scobinți II și Școala Zagavia. În clasele V-VIII, de la Scobinți, sunt un număr de 105 elevi, unde își desfășoară activitatea următoarele cadre didactice: Vasile Stoica, director, Anișoara Ciofu, Mihai Ciofu, Gh. Danalache, preotul Ioan Florian, Anamaria Mânicalu, Mihaela Pintilie, Alina Trofin și Constantin Zapan, iar la Grădinița de centru sunt înscriși un număr de 27 copii, într-o grupă mixtă, educatoare Roșu Elena. Funcția de secretar este îndeplinită de Maria Luzoschi, iar cea de contabil de Oana Buruiană.
Școala „Ștefan Hatmanu”, Scobinți I, din vale, are un număr de 62 elevi în clasele I-IV, învățători, Silvia Ciobanu, Tatiana Pavel, Dorina Dumbravă și Elena Ponor, iar la grădiniță se află o grupă mixtă de 38 copii, educatoare Maria Rusu.
Cotruță Gh. s-a născut la 24 aprilie 1910 din părinții Onofrei și Ioana, în localitatea Selemet din ținutul Tighina, a urmat școala primară în satul natal, apoi Școala Normală din Chișinău, fiind repartizat ca învățător în orașul Tighina, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, cu care s-a căsătorit în anul 1938 la Scobinți, continuând, însă, să lucreze la Tighina, până în vara anului 1941, când s-a refugiat cu ultimul tren dincoace de Prut.
Părinții domnului învățător, mobilizat pe front, s-au ascuns de frica invadatorilor într-o glugă de coceni, iar când au venit rușii, au tras cu puștile la întâmplare, omorându-i. (Octav Cotruță).
După război, Gheorghe Cotruță a fost învățător și director în cadrul școlii primare din satul Scobinți, până când a ieșit la pensie, în anul 1973 aducându-și o contribuție deosebită la construirea noului local de școală, de lângă Primărie, fiind bine apreciat de săteni și de colectivul cadrelor didactice, îndrăgit și prețuit de elevi, predând conducerea destinelor școlii unui cadru didactic deosebit, din tânăra generație, a profesorului de matematică Vasile Roșca.
Soția înv. Gh. Cotruță, Maria (Zapan) Cotruță a funcționat, începând din anul 1943, la grădinița din satul Scobinți.
În 1948, renumitul învățător Gh. Petrovici, originar din satul Scobinți, era învățător în comuna vecină, la Ceplenița și solicita transferul la școala primară din satul său natal.
Școala Scobinți II, Zvarici, are înscriși pentru anul școlar 2010-2011, în cele patru clase, 16 elevi, după cum urmează: 4 elevi în cl. I, 5 în cl. a II-a, 2 în cl. a III-a și 5 elevi în cl-a IV-a, cu un program foarte dificil și anevoios, învățător Sorin Manoliu.
Grădinița din satul Zvarici este frecventată de 18 copii, într-o grupă mixtă, educatoare Nica Raluca.

Căminul cultural
Ca instituții de cultură, căminele culturale au luat ființă în anul 1943, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, având ca spații de desfășurare a activităților, clădirile școlilor din sate, directorii
instituțiilor de învățământ cumulând și funcția de directori ai căminului cultural.
Împreună cu preoții, directorii căminelor culturale aveau obligația ca în fiecare duminică sau sărbătoare religioasă, după săvârșirea slujbelor, să organizeze conferințe și alte manifestări de
ridicare a cunoștințelor agricole și culturale ale locuitorilor.
Primul cămin cultural a fost constituit în anul 1943, în satul Zagavia, de către învățătorul Mihai Arhip și se numea „Episcopul Amfilohie”. După război, aceste instituții de cultură au luat ființă și în celelalte sate ale comunei, găzduind de-a lungul timpului numeroase spectacole de muzică populară și ușoară, serbări și concursuri culturale, baluri și proiecții cinematografice.
Învățătoarea Eleonora Popa din Bădeni a fost numită în anul 1960 director al Căminului cultural, implicându-se cu simț de răspundere de îndeplinirea sarcinilor profesionale și obștești care îi
reveneau.
În cadrul Căminului cultural activau formații artistice precum:
corul cadrelor didactice, brigada artistică, teatru, echipa de dansuri și fluierași, fanfara de la Sticlăria, formațiile folclorice ș.a.
Brigada artistică și formația de teatru de la Bădeni, înființate în 1978 și conduse de profesor Emilia Miler s-au remarcat de la începutul activității printr-o bună prestanță artistică.
De asemenea, brigada artistică a CAP-ului Scobinți, înființată din inițiativa ing. Gh. Costache și-a adus o contribuție însemnată la îmbogățirea activității culturale a comunei, abordând texte satirice, moralizatoare, cu un profund caracter educativ.
Grupul vocal al Căminului cultural din comună a fost constituit și coordonat de Alexandru Moldovanu, asistent medical, dar om cu talent și pasiune pentru activitatea culturală.
Până la organizarea Festivalului Național „Cântarea României”, formațiile artistice care activau în cadrul Căminului cultural Scobinți participau la diferite evenimente și manifestări culturale de la nivelul raionului Hârlău și ale regiunii Iași, distingându-se în spectacolele intercomunale organizate sub genericul „Dialod pe aceeași scenă” ș.a.
Echipa de dansuri populare „Stejărelul” de la Sticlăria, condusă la început de înv. Aurica Hriscu, apoi de Petru Hriscu, iar din 1967 de Dumitru Hriscu, se compunea din formația bătrânilor și cea a tinerilor.
Din rândul vârstnicilor făceau parte familii întregi (soț și soție) după cum urmează: Mihai și Maria Amaxinoaei, Dumitru și Elena Căndăluță, Dumitru și Maria Coșofreț, Olga Călușeru, Dumitru și Profira Deleanu, Dumitru și Elena Hriscu, Vasile și Catinca Hriscu, Dumitru și Profira Pintilie, Dumitru și Maria Pintilie, Vasile și Maria Tătărușanu ș.a.
Echipa de dansatori formată din cele trei generații (copii, tineri și bătrâni) care a participat în anul 1976 la Festivalul Național „Cântarea României”, faza județeană, organizată la Vaslui
Aceștia au participat ani de-a rândul, începând din 1968, la festivalul „Trandafir de la Moldova”, încântând publicul spectator, dobândind multe trofee și locuri fruntașe la toate concursurile artistice unde se prezentau.
Din 1967, profesorul Dumitru Hriscu a preluat conducerea echipei de dansuri, iar zece ani mai târziu, în 1977, pe cea a Ansamblului „Stejărelul”.
La Festivalul dansului bătrânesc din 1980, de la Tg. Mureș, formația de dansatori de la Sticlăria a reprezentat cu bune rezultate județul Iași, fiind adeseori solicitată și în alte spectacole.
Formația de fluierași a fost înființată în anul 1977, cu un număr de 40 membri, participând sub îndrumarea profesorului Vasile Boca la numeroase competiții. Din această formația de fluierași mai făceau parte Alexandru Amoldovencei, Petru Coșarcă, Ioan Deleanu, Ion Daicu, Ioan Ianțoc, Ilie Mușei, V. Muscă, D. Deleanu, Ilie Tincu ș.a.
În anul 2006, fluierașii de la Sticlăria au obținut diploma de excelență într-un concurs național de la Sibiu, distingându-se apoi în două rânduri, la Festivalul de la Năruja-Vrancea, câștigând în anul 2010 locul I.
De menționat este faptul că Ansamblului „Stejărelul” a fost nelipsit de la toate edițiile festivalului „Cântarea României”, obținând în etapele interjudețene locurile I și II, iar în 1985 și 1986, locul IV pe țară, la fluierași.
Cu toate neajunsurile și criticile mai mult sau mai puțin întemeiate, Festivalul Național „Cântarea României” a fost o manifestare culturală de masă, care a selectat și promovat valori artistice
autentice ale satelor și comunelor noastre, antrenând un număr însemnat de tineri și vârstnici, revitalizând potențialul cultural-artistic al poporului și nației române. Ce ne împiedică astăzi să mai inițiem și să organizăm asemenea activități?
Este meritorie și demnă de laudă activitatea Ansamblului „Stejărelul” de la Sticlăria, cu toate formațiile sale, susținută de un număr entuziast de membri, dar nu este suficient. Se simte lipsa unui cor, a unui grup vocal, a unei brigăzi artistice sau formații de teatru etc.
Revenind la partea frumoasă a lucrurilor, consemnăm despre activitatea Fanfarei de la Sticlăria, formată din Vasile Deleanu, Dumitru Lungu, Dumitru D. Lungu, Mihai Hriscu, Dumitru Hriscu,
Ioan Pintilie ș.a., care păstrează tradiția vestiților muzicanți din acest sat, participând de-a lungul timpului la diferite concursuri și manifestări culturale de prestigiu, cum ar fi: Festivalul fanfarelor de la Hârlău, Botoșani, Suceava (Calafindești), unde a ocupat locul I.
La categoria, interpreți de muzică populară s-au remarcat Maria Coșarcă, Maria Coroianu ș.a.
Formațiile de datini și obiceiuri de iarnă din comună au participat la toate edițiile Festivalului folcloric de la Iași, reprezentând județul la competițiile organizate la Botoșani (Vârful Câmpului), Bacău și Vaslui, la „Parada măștilor” și „Florile dalbe” de la București, din anii 2009 și 2010, precum și la manifestările specifice organizate de Muzeul Satului din București.
Ansamblul cultural Stejărelul, constituit din toate formațiile și grupările sale a fost invitat la diferite manifestări culturale din țară și străinătate, precum: la Vorona și Tudora (Botoșani), Silivașul de Câmpie (Bistrița-Năsăud), în Republica Moldova, la Coșernița și Ungheni, în Franța (2005) și Germania (2007), impresionând prin frumusețea costumelor naționale și prin modul exemplar de păstrare și perpetuare a obiceiurilor noastre tradiționale.
Merită să evidențiem în acest sens implicarea responsabilă a profesorului Dumitru Hriscu și a celorlalți factori locali în buna organizare și desfășurare a activității culturale din Scobinți, în frunte cu primarul Gh. Hrițcu și cu contribuția efectivă și afectivă a salariaților și a cadrelor didactice din comună.
O îndelungată perioadă de timp în fruntea Căminului cultural din această comună s-au aflat cadre didactice degrevate de o jumătate de normă din învățământ, cu obligativitatea de a se ocupa și de activitatea culturală, precum: Eleonora Popa, Vasile Roșca, Constantin Mușei, Dumitru Mihai, Dumitru Drăgan ș.a. Din 1982, funcția de director al căminului cultural fiind îndeplinită de Ilie Unciuleac și Cornelia Drădan, iar după 1989 această funcție a revenit, pentru o perioadă de doi
ani lui Neică Doru. Începând din 1992 și până în prezent, de activitatea culturală a comunei Scobinți s-a ocupat profesorul Dumitru Hriscu, pentru care merită toată prețuirea și recunoștința concetățenilor noștri.
Se cuvine în final să consemnăm încă odată numele celor care prin activitatea lor culturală au dus la cunoașterea și ridicarea prestigiului comunei Scobinți prin competițiile locale, naționale și
internaționale la care au participat, cum ar fi: Vasile Boca, Anica Hriscu, Petru Hriscu, Pintilie Penciuic, Maria Amaxinoaei, Maria Coșofreț, Elena Hriscu, Aurica și Constantin Mușei, Emil Spinei, Vera Palade ș.a., din Sticlăria, Emilia Miler, Cireșica (Grosu) Litfan, Elena și Dumitru Drăgan din Bădeni, Elena Ponor și Gh. Danalache. Alexandru Moldovanu, Mihai Amaxinoaei, Dumitru Coșofreț etc.
Atâta timp cât într-un colț de țară se mai simte și se mai trăiește românește, înseamnă că națiunea noastră nu a pierit încă; pentru că obiceiurile și tradițiile unei comunități definesc noțiunea de națiune, contrar intențiilor unor denigratori care socotesc națiunea un lucru desuet, perimat, ce nu mai corespunde spiritului vremii moderne, dar vă asigur că nu este adevărat. Națiunea în general și națiunea română în special va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Doar noi, prin noi înșine
ne putem ridica. Ne-au distrus industria, agricultura, sănătatea, învățământul și cultura, dar nu ne-au învins. Am pierdut bătălii, dar nu și războiul. Noi nu am venit de nicăieri, nu ne-am adus pământul pe roți sau pe copitele cailor, aici am fost dintotdeauna și aici vom rămâne. Ne leagă osemintele celor care odihnesc sub glie și spiritul lor ce ne veghează din înalturi, ne însuflețește nădejdea noastră și a urmașilor noștri care năzuiesc spre izbândă. Națiunea română nu piere!
Biblioteca sătească Bădeni a fost înființată în anul 1902, din ordinul Ministrului Spiru Haret și se află printre cele treizeci de biblioteci comunale din județ cu o vechime de peste o sută de ani.
De-a lungul timpului s-au remarcat bibliotecarii Elena Mocanu, Lili Hasmațuchi, Gh. Danalache, Monica Szabo, Constantin Cojocaru și Luzica Apostol.
Au fost organizate activități specifice, printre care recenzii de carte, concursuri pe teme literare, întâlniri cu scriitori și oameni de artă etc. La aceste manifestări au participat scriitorii Aurel Leon, Mircea Radu Iacoban, Ștefan Oprea, Constantin Parascan, Elena Leonte, Catinca Agache, Vicențiu Donose, pictorii Dan Hatmanu, Traian Mocanu, Stelian Oniga ș.a.
Din situația statistică anuală pentru 2009, întocmită de bibliotecar Luzica Apostol, de profesie contabil, reiese că Biblioteca comunală Scobinți are un fond de carte de 6996 exemplare și un număr de 583 de utilizatori activi, dispunând de un spațiu adecvat cu două încăperi și o sală de lectură cu 30 de locuri, cu un calculator conectat la internet.
Biblioteca are o filială în satul Sticlăria cu 2491 de cărți, impunându-se deschiderea unei filiale similare și în satul Bădeni.

Activitatea sportivă
Cu riscul de a ne repeta, privind activitatea sportivă a comunei, putem arăta că: „Există, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”.
Deși în comună sunt tineri talentați și pasionați de anumite activități sportive, doleanțele lor sunt ignorate sau amânate.
Tinerii comunei Scobinți: Florin Trofin, Marian Pintilie, Rusu, Florin Tarasevici, Andrei Rotaru, Costel Pascu, Alexandru Lodbă și alții colegi de-ai lor de generație sunt legitimați la echipa de fotbal „Podgoria Cotnari”, sau la alte cluburi sportive, activând cu bune rezultate, dar nu se pot antrena și afirma pe teren propriu, la ei acasă, „fiind nevoiți să joace numai în deplasare”. Cerințele lor se limitează pentru început la repartizarea unei suprafețe de teren din izlazul Fetești-Zagavia necesară amenajării unui terenul de fotbal, dar consilierii comunei nu s-au pronunțat încă în acest sens.
Activitatea sportivă din școli se limitează doar la cele câteva ore de educație fizică, cu tendință însă de scădere sau de eliminare din programa școlară, fără alte inițiative, concursuri sportive interșcolare etc. Bătrânii satelor își amintesc cu plăcere de jocul de popice care se practica în zilele de duminică, sau în sărbători de peste an, devenind cândva o tradiție a comunei.

Nașterea unui copil este întotdeauna un prilej de bucurie și de sărbătoare în casa oricărui creștin. Întâi se alege numele noului născut, ținându-se seama de numele bunicilor, al părinților, de cei mai apropiați sfinți din calendar de data de naștere, zicându-se adesea că fiecare prunc vine pe lume cu numele său, hărăzit de Cel de Sus.

După ce familia hotărăște asupra numelui, tatăl copilului merge și îl declară la oficiul stării civile. Până în 1864 noii născuți se înscriau doar în catastihul de la biserica satului.

Când se împlinesc patruzeci de zile de la nașterea copilului, de regulă în prima zi de joi a săptămânii, moașa și nașa noului născut merg la biserica unde are loc ceremonia botezului.

Mamei nu îi este îngăduit să intre în sfântul locaș decât după citirea moliftei.

După săvârșirea tainei botezului, nașa primește copilul în crijmădin brațele preotului și îmbrăcat în straie noi îl duce acasă cu lumânarea aprinsă, îl închină la icoane și îl înmânează părinților, rostind urări specifice momentului respectiv.

A treia zi, sâmbătă seara, are loc scăldătoarea, scoaterea copilului din mir și desfășurarea cumetriei propriu-zise, cu muzică joc și voie bună după starea economico-socială a familiei.

Moașa are un rol însemnat și de această dată, pregătind apa pentru scăldătoare, încălzită în vase noi, pentru ca noul născut să aibă glas frumos, iar dacă îi băiat să chiuie zdravăn la horă când va fi mare.

În apa în care se scaldă copilul se pun bani, busuioc, pene, petale de flori ș.a. ca noul născut să ajungă bogat, drăgăstos, ușor la joc ca pana și frumos ca floarea câmpului.

Apa din scăldătoare se varsă, cu chiote și veselie la rădăcina unui copac din apropierea casei, moașa având grijă să nu arunce și banii adunați. Ba unii petrecăreți mai șăguiesc pe seama moașei, dându-i de grijă, ca odată cu apa din scăldătoare să nu arunce și copilul.

Se mai păstrează un obicei, ca în acest moment, pe covățica pusă cu gura în jos să fie așezată de femei și o nevastă tânără care nu poate face copii, încrezătoare că peste un an va zămisli și ea un prunc.

În timpul cumetriei, nașii și ceilalți meseni fac daruri noului născut de hăinuțe, bani și alte bunuri, se petrece cu joc și cu voie bună până către ziuă, când lumânarea care a ars în capul mesei se stinge de grinda case, urându-se copilului să crească mare până în podele.

La câteva luni, după cumetrie, părinții copilului, nașii și rudele apropiate se întâlnesc la o petrecere restrânsă, când se tăie unghiile noului născut, iar când plodul împlinește un an, are loc o nouă sindrofie prilejuită de tăierea moțului.

Se face un colac mare, împletit în mai multe cununi și se pune pe capul copilului, iar părul care trece prin gaura colacului se taie cu foarfecele de către nașă în semnul crucii, se strânge în ceara topită de la lumânarea de botez și se păstrează în casă.

Cu acest prilej, copilul se îmbracă cu hăinuțe noi, i se fac daruri, i se pun bani în conduri (în papucei) se închină la sfintele icoane și se înmânează părinților, rostind „Tatăl Nostru” și spunând de trei ori: de la noi fin, de la Dumnezeu creștin!

Căsătoria este al doilea moment important din viață, practicat de oameni din timpuri străvechi, dinainte de creștinarea românilor, fiind preluat apoi și de biserică.

Până la Reformele lui Al. I. Cuza, evenimentul respectiv era oficiat numai înaintea preotului, dar după 1865, căsătoria se înregistrează și la primărie, de către oficeriul stării civile, care era primarul sau un delegat permanent al acestuia.

Feciorul liberat din armată și lăsat la vatră, dimpreună cu părinții și câteva rudenii, iar înainte vreme cu un staroste, se duceau împețit la casa fetei și se înfățișau dinaintea părinților ei ca să o ceară de nevastă, purtând discuții asupra condițiilor de căsătorie, a zestrei și a modului de desfășurare a nunții. Dacă părțile se împăcau și totul decurgea cu bine, se stabilea data nunții, urmând apoi pregătirile pentru acest important eveniment.

De remarcat că flăcăii fără stagiul militar satisfăcut erau considerați neîmpliniți, betegi și deci nedemni de a întemeia o familie.

După împăciuire, fetele din sat se adunau la casa viitoarei mirese și coseau năframe cu flori pentru vornicei, menindu-le dinainte pentru care flăcău din sat o fac să o poarte la nuntă.

Mireasa se îngrijea de cămașa de mire, înfrumusețând-o cu puiuți (flori de trandaciri), cusută cu fir de mătase, în cruciuliță, la guler, pe piept și la mâneci, visând în tăcerea nopții, când împungea cu acul deasupra pânzei albe de in, la viața fericită ce o așteaptă, suspinând însă uneori, știind că acea cămașă de mire este și cămașa morții, cu care viitorul ei bărbat va fi înmormântat, când i se va împlini sorocul.

Dar apropierea petrecerii de nuntă era așteptată cu nerăbdare de miri și de obștea întreagă, nemaifiind loc și pentru gânduri triste.

Mireasa cosea cu mâna ei năframa mare și înflorată, cu franjuri, pe care mirele o va purta la brâu în ziua nunții, iar împreună cu viitorul ei soț se preocupau de darurile pentru nași, însemnând obiecte de îmbrăcăminte și alte bunuri.

Mirele avea îndatorirea să cumpere rochia de mireasă, care căuta să fie mai frumoasă din câte s-a văzut până atunci în sat, pantofii și alte lucruri cu care va fi împodobită aleasa inimii sale în ziua nunții.

Tata mirelui și împreună cu acesta, merg și împacă lăutarii, de regulă o fanfară cu 10-12 muzicanți, de la Sticlăria sau din altă parte, cu îndatorirea să cânte trei zile, de sâmbătă dimineața și până luni seara.

Era renumită într-o vreme fanfara lui Vasile Deleanu dimpreună cu feciorul său la clarinet, cu Dumitru Lungu la trompetă, Florin Deleanu la clarinet, Dumitru Hriscu la trombon, Gh. Olaru la trompetă, Constantin Tătărușanu la tobă, Dumitru Tătărușanu la trompetă, Gh. Căndăluță la bariton ș.a. Prima formație din sat a fost a lui Gh. Avornicesei, cu un clarinetist foarte bun, Dumitru Porușnic. Au mai fost și alte fanfare, precum a clarinetistului Dumitru Hriscu sau Coroianu, formată numai din membrii familiei respective.

Tradiția și prestigiu fanfarei de la Sticlătria sunt păstrate astăzi de Vasile Deleanu, Dumitru Lungu, Dumitru D. Lungu, Mihai Hriscu, Dumitru Hriscu, Ioan Pintilie ș.a.

Vorniceii, tinerii apropiați mirelui dădeau vestea de nuntă în sat, mergând cu câteva zile înainte pe la casele gospodarilor, cu sticle de vin, poftindu-i la petrecere. La fel procedau nașii, socrii mari și socrii mici, cu o zi înainte de nuntă.

Dacă mireasa era din alt sat, iar nunta se tocmea cu luarea miresei, sâmbătă dimineața, lăutarii se adunau la casa feciorului, făceau câteva jocuri, iar la amiază o ceată de flăcăi, călare pe cai, cu căruțele

încărcate de fete și carele cu boi, în care se aflau nașii, socrii cei mari și o seamă de gospodari din sat formau un alai, care se îndrepta cu zarvă mare, cu chiote și cântece de lăutari spre satul miresei.

Primii care ajung la casa fetei sunt mirele și flăcăii, călare pe cai, aflând însă poarta încuiată, fiind întâmpinați, după vechiul obicei, de partea cealaltă, de fetele și flăcăii din satul miresei cu refuzul de a le deschide poarta, până ce mirele nu le dă „hulpea”, o plată simbol pentru că le ia fata din sat, pe care ei au scos-o și au purtat-o la horă, au ocrotit[1]o și au crescut-o până la vremea măritișului.

Momentul târguielii se prelungește după cât îi de mare cererea de vin sau de bani a flăcăilor din satul fetei, de dărnicia feciorului pornit la însurătoare și de ce nu, de cât îi de bun starostele mirelui de gură.

Când carele cu boi au venit din urmă, întregind alaiul, mirele împlinește voia gazdelor înduplecându-i pe cei din lăuntru să deschidă larg porțile. Atunci călăreții intră în ogradă și dau ocol de trei ori cofăielului cu vin pus din mijlocul bătăturii, mirele se pleacă de călare și ridică cofăielul de toartă, îl răsucește pe cot și ia credința, cinstindu-i apoi cu vin, în cântece de veselie pe toți cei care îl însoțesc Curtea gospodarului se umple pe nesimțite de nuntași, încingându-se jocul cu sârbe și rusăști, cu hore și bătute-n două părți, de răsună tot satul.

La o vreme anume, se pun mesele, cât îi ograda de întinsă, cu sarmale, cozonaci, cu vin și rachiu, timp în care nașa mare și druștele de casă îmbracă și înhobotează mireasa.

Când toate sunt pregătite după rânduială, socrii mari și mici, dimpreună cu nașii sunt așezați pe o bancă sau pe scaune dinaintea casei părintești, iar mirele și mireasa stau îngenuncheați pe două perine dinaintea lor, cerându-și smeriți iertare pentru toate câte le-au greșit față de ei.

Starostele sau vornicul cel mare, care cârmuiește ceremonialul iertăciunii, rostește orațiile specifice momentului, în cântecele de tânguire ale lăutarului, …i-ați mireasă ziua bună, de la tată, de la mumă, de la frați, de la surori, de la grădina cu flori,…vreme în care mireasa plânge de se scutură cămașa pe ea.

După iertăciune, cu îngăduința socrilor mici, druștele și vorniceii mirelui întră în casa mare, în odaia de curat și în chiote și strigături scot zestrea miresei, pe care o încarcă în care și căruțe.

Mirele ia mireasa în brațe și o aburcă în carul cel mare de zestre, tras de patru boi și călărind alături, pornesc cu zarvă și veselie multă pe drumul de întoarcere, purtând în față, la loc de cinste icoana iar mai apoi oglinda.

Când ajung la casa mirelui, druștele și vorniceii, dintr-o parte și din alta, descarcă perinele, plăpumile, lăicerele, ștergarele, lada de zestre și toate bunurile dobândite, pe care le poartă cu chiote și strigături până în odaia rânduită tinerilor însurăței, după care ies la joc în bătătură, petrecând cu muzică și veselie până la o bucată bună din noapte.

De remarcat că în acea noapte, mirele și mireasa dorm în camere separate, nefiindu-le îngăduit să se întâlnească înainte de cununie.

Dacă fata este din același sat, după cum spun bătrânii, mireasa și boii să le iei de la tine din sat, că-i știi mai bine, atunci nunta este mai simplă, urmând însă, cu strășnicie, aceleași vechi obiceiuri.

Duminică dimineața, lăutarii îi însoțesc pe nași și întregul lor alai de vornicei și fete, de tineri și gospodari, cu muzică și veselie, până la casa mirelui, care împreună cu socrii cei mari și rudele apropiate îi întâmpină cu porțile larg deschise și îi servesc pe noii veniți cu gustări, cu dulciuri și cu vin, după care are loc bărbieritul și pregătirea mirelui de nuntă, în cântări și glume adecvate momentului.

De la casa mirelui alaiul bine tocmit, pornește cu chiote și zarvă, cu căruțele pline de nuntași, de feciori și de fete, de vornicei și druște, la casa miresei, fiind întâmpinați în prag de socrii cei mici, de rude și de săteni, în vreme ce vornicul cel mare rostește rar și apăsat Conocăria (orația de nuntă).

Aici are loc îmbrăcarea miresei, în timp ce lăutarii îngână cântece de jale, ca mai înainte, trezind în sufletul fetei emoții și păreri de rău, că se desparte de casa părintească, făcând-o să lăcrimeze și să plângă nestăpânit, în timp ce țiganul îi cântă din gâtul scripcii; I-ați mireasă ziua bună, de la tată, de la mumă…, iar lacrimile îi șiroiesc mai tare pe obrajii aprinși de focul cel lăuntric ce îi dogorește sufletul.

După ce mireasa este îmbrăcată și gătită de nașă și druștele care îi roiesc în jur, are loc Iertăciunea, după rânduiala știută, urmând încărcarea zestrei în care și căruțe cu larmă, cu strigături și chiote de bucurie, iar alaiul mult sporit se îndreaptă cu cântece și veselie spre casa mirelui, de unde, după ce descarcă bunurile dobândite, nuntașii pornesc cu lăutarii după ei către sfânta biserică, vorniceii însoțindu-l pe mire, iar druștele pe mireasă, urmați cu zarvă mare de tot satul.

Ajungând la biserică, mirii, nașii, părinții, rudeniile și întregul alai se închină și participă, după rânduială, la sfânta slujbă.

Isprăvindu-se Sfânta Liturghie, urmează săvârșirea tainei cununiei, cu ceremonialul bine cunoscut al căsătoriei ortodoxe.

Legați prin jurământ în fața Sfântului Altar, mirii ies împreună din biserică, cu lumânările aprinse, iar alaiul se pune pe cale cu muzică, cu chiote și cu veselie spre casa mirelui.

Copiii și tinerii din sat le ies în întâmpinare la porți cu gălețile de apă pe care le varsă în calea mirilor, spre a le purta noroc și belșug în viață, pentru care sunt răsplătiți de mire cu bani mărunți.

În pragul ușii mirii sunt întâmpinați de socrii cei mari cu un ștergar lung și înflorat cu care îi trec pragul casei ca să fie împreună întreaga viață.

În bătătură se pornește hora mare, iar mirii joacă singuri la mijloc, susținuți de pe margini cu chiote și strigături, urmând apoi „masa de cununie”, la care participă tinerii și rudele nașului, după care urmează joc și petrecere până spre seară, pentru fetele și flăcăii din sat.

Când se întunecă, tinerii părăsesc bătătura casei în ritm de muzică de marș, având loc în continuare petrecerea pentru invitații la nuntă, numită și „masa mare”, cu bucate alese și vinuri vechi, cu joc, cu strigături și cu veselie.

În timpurile de demult, nunțile țineau câte trei zile; duminică seara cu nunul cel mare, luni seara cu socrii și ținea până marți, „la un sfat de taină”, la spartul nunții în camară, când se încheia cu ciorba de potroace.

Când nunta era cu socrie, duminică seara participau la petrecere doar nunii și cu sătenii care îl însoțeau din partea lui, după care, în ziuă, plecau la casele lor.

Luni seara era nunta cu socri și rudeniile lor. Sfăștile, un grup de femei bune de gură porneau de la casa socrului mare cu zarvă, chiote și strigături spre casa socrului mic să ducă răspunsul, purtând în mâini

carafe cu vin roșu și pamblici colorate sau sticle cu vin alb, dacă mireasa nu s-a dovedit a fi cumsecuvine în sara nunții.

Cînd se întorceau de la socrii mici, femeile strigau vorbe de duh și alteori de ocară pentru soacra mare, (…soacră, soacră, poamă acră, de te-ai coace-un an și-o vară tot ești acră și amară! etc.).

La ospăț, borșul și sarmalele cu crupe se serveau în străchini de lut, iar în loc de pâine se punea pe masă mălai din făină de păpușoi, dat la cuptor pe frunze de nuc.Vinul se bea direct din sticlă sau din oală. La închinat, socrii mici pe lângă bani, juruiau o junică, oi, purcei, păsări, iar la rude le treceau peste umeri prosoape, coți de pânză, material pentru fuste, bluze etc. Socrul mare dădea feciorului său un car cu boi.

Întreaga petrecere era cârmuită de un vornic, bun gospodar, priceput în toate și cunoscător al rânduielilor de nuntă, respectat și prețuit de oamenii din sat.

Vornici de masă, la nunțile din Scobinți erau: Dumitru Fedeleș Constantin Candalea, Dumitru Pârpâriță, Țurcanu Vasile ș.a.

Lăutarii erau aduși de la Buhalnița, Mihai Grigoraș de la Vârâți cânta la vioară, iar Petrache Păstrăguș din Zvarici, ținea hangul la cobză. (Dumitru Pârpâriță).

Din formația de fanfară a lui Irofte din Scobinți făceau parte și câțiva muzicanți din satele Fetești și Zagavia, precum: Petrică Cucu clarinet, Constantin Țuțuianu trompetă, Gh. Cotiugă clarinet, Grigoriță Cotună tobă, Dumitru Cotună trompetă ș.a.

Vestiți erau și cei doi lăutari, scripcaru Ion Pietraru de la Zagavia și cobzarul Costică Simionescu, de la Fetești, un pezevenghi de moșneag, de șaptezeci-optzeci de ani, cu minte ascuțită și gură mare, care făcea pe loc viersul cântecului, spre hazul și distracția nuntașilor.

Un bun versificator era și moș Costache Moisa de la Bădeni, însoțit la sindrofii de Dumitru Roșu la vioară și Toader Sofronea la acordeon. Formația de lăutari, „Mocodan” și „Michire”, de la Bădeni, era nelipsită de la horele, nunțile și toate petrecerile bunicilor noștri de dinainte de război.

Spre ziuă, se începea închinatul, vornicul cel mare, cu o tipsie plină cu pahare de vin și însoțit de câțiva lăutari trecea pe la fiecare pereche de nuntași și cu cuvinte meșteșugit alcătuite, le oferea spre închinare, două păhărele ca două ochișele…, cu vin de la Cotnari, să bagi mâna-n buzunari, să scoți galbeni de cei mari, să dai și la lăutari.

Ista-i vin de Fetești, cum îl bei îl și plătești, iar vorbele de duh se auzeau pe întrecute.

Nuntașii cu pricina ridicau paharul, rosteau câteva urări pentru tinerii căsătoriți, pentru părinți și pentru nași, numărau banii în văzul mesenilor, făceau juruita (formată din animale, păsări, cereale sau alte produse agricole), după starea și dărnicia fiecăruia, ca să le fie însurățeilor de ajutor la întocmirea gospodăriei, cereau lăutarilor să le zică o cântare doar pentru ei și inima lor, cinstind vinul în ritmul muzicii și în aplauzele celor din jur.

La sfârșitul închinatului, nașii și finii numărau banii, anunțând participanții la petrecere de suma adunată, nunul cel mare mulțumind nuntașilor pentru darul oferit tinerilor căsătoriți, nunta urmându-și apoi desfășurarea până la un alt moment emoționant, care este dezhobotatul miresei.

Lăutarii „atacau” cântece de jale, cu texte specifice de nuntă.

Taci mireasă nu mai plânge…ș.a., în timp ce nașa mare îi scoate voalul și coronița de pe cap și îi pune în loc baticul de nevastă, motiv pentru care mireasa plângea cu adevărat. Voalul este purtat la joc, pe rând, de fetele din apropiere, ca să le vină și lor mai repede vremea de măritat.

La fel, nunul mare îl așează pe ginerică pe un scaun, în mijlocul încăperii și îi scoate, în cântul lăutarilor, floarea de mire din piept și i-o pune unui flăcău din preajmă, cu urarea de a se însura cât mai grabnic.

Petrecerea urmează până spre prânz, pentru a se relua din nou către seară. La o săptămână de la nuntă, rudele apropiate, cu nașii și tinerii căsătoriți se întâlnesc iar, la uncrop, sfătuind și punând țara la cale pentru ce ar avea ei de împlinit, comuna fiind obligată printr-o lege din perioada lui Al. I. Cuza să-i împroprietărească pe însurăței cu o anumită suprafață de pământ.

Spre amuzamentul timpurilor noastre, se cuvine să amintim că înainte vreme, după prima noapte, când mirii se culcau împreună, nuntașii așteptau cu nerăbdare să se arate soacra mare în pragul ușii, jucând cămașa miresei, cu însemnele virtuții fecioriei încrustate cu culori de purpură pe albul de omăt.

Dacă mireasa, ferească sfântul, nu se afla fecioară în noaptea nunții era trimisă înapoi, la casa părinților săi, pe un snop de târșuri sau pe o boronă, cu colții întorși în sus, trasă de doi boi puși la tânjală, spre ocara și batjocura satului. Și vai, cât de aprigă era gura satului! De frica ei se fereau oamenii să nu cadă în păcat, să nu săvârșească vreo nelegiuire sau vreo faptă neîngăduită de morala creștină. Dintotdeauna obștea a vegheat asupra comportamentului membrilor săi prin gura satului, ajungând, cu sfatul bătrânilor, să-i îndepărteze pe cei care nesocoteau sau încălcau normele de grup și obiceiul pământului. „Gura satului” a fost dintru început modalitatea concretă și eficientă de păstrare în cadrul comunității a unei vieți morale și spirituale sănătoase, ferită de oprobriu membrilor săi.

Moartea este cel mai trist și dureros moment din viața oamenilor, care afectează într-o măsură sau alta întreaga suflare a satului.

Vestea decesului unui membru al comunității este dată de clopotele care sunt trase într-un fel anume și bat într-o dungă, rar și apăsat, răspândind peste sat un simțământ de jale.

Mortul este scăldat de un grup de bărbați sau după caz, de femei, dintre cei apropiați, dar niciodată dintre membrii familiei, este primenit și îmbrăcat cu haine noi, de regulă pregătite de cei în vârstă din vreme, și așezat într-o raclă (tocmită din două scânduri și trei cuie) sub icoane, cu mâinile suprapuse pe piept, dreapta peste stânga, și cu crucea de ceară sub podul palmei, cu un sfeșnic având lumânările aprinse la căpătâi și toiagul răsucit de ceară curată, alături.

În timp ce rudele apropiate sunt preocupate de pregătirile de înmormântare, vecinii, prietenii și oamenii din sat vin la priveghi, se închină, pun un ban pe pieptul mortului, să aibă cu ce plăti vama când sufletul îi va trece în lumea cealaltă, aprind un pai de lumânare, se tânguiesc și vorbesc despre întâmplările și faptele celui decedat, dar niciodată nu bocesc noaptea cu voce tare.

Cineva dintre membrii familiei cinstește oamenii veniți la priveghi cu un pahar de vin întru pomenirea celui „adormit”.

Întotdeauna se varsă mai întâi o picătură de vin și pentru sufletul mortului, rugându-se să-l ierte Dumnezeu.

Pentru a descreți frunțile celor adunați, cu îngăduința gazdei, tinerii din sat organizează anumite jocuri și farse specifice, provocând amuzamentul participanților.

După obiceiul străvechi, mortul rămâne în casă trei zile, timp în care preotul satului, însoțit de dascăl vine în fiecare seară să-i citească stâlpii, o slujbă de dezlegare de păcate.

A treia zi, dar niciodată în ziua de luni, are loc înmormântarea, cu un ceremonial bine cunoscut și respectat de întreaga obște. După slujba de la căpătâiul celui decedat, mortul se scoate din casă în bocetele celor apropiați și se așază pe o năsălie dinaintea ușii, timp în care membrii familiei dau de pomană haine și alte bunuri care au aparținut celui dispărut.

Aici are loc, indiferent de anotimp, așezarea sicriului într-o sanie trasă de patru boi, citirea Evangheliei și săvârșirea momentului important de organizare a alaiului de îngropăciune, cu sfeșnicul, crucea și capacul sicriului, urmate de coroane, năsălia cu pomeni și praporii bisericii, având toate prosoape cu bani înnodați la colțuri, drept răsplată pentru osteneala celor care le poartă.

Preotul sau preoții, îmbrăcați în odăjdii, însoțiți de dascăl și cântăreți bisericești opresc cortegiul funerar din loc în loc, de douăsprezece sau de douăzeci și patru de ori, la poduri, în răspântii, în dreptul fântânilor sau în locuri anume alese citind sfânta Evanghelie și rugându-se pentru iertarea păcatelor celui dispărut.

Membrii familiei merg spăsiți în urma săniei care duce mortul, iar rudele apropiate împart prietenilor și cunoscuților celui decedat pachete cu bunuri, colaci, chibrituri și lumânări, așa numitele „poduri” și dăruiesc bani mărunți celor care poartă podoabele, de regulă din banii adunați de pe pieptul mortului.

Alaiul cernit intră cu zarvă de clopote în sfânta biserică, unde are loc slujba propriu-zisă, cu rugăciuni și cântări de îngropăciune, cu prohodul preotului și cuvintele de despărțire, de regulă, ale câtorva dintre cei care l-au cunoscut pe cel decedat. În timpul ceremoniei, cei prezenți primesc câte o batistă, colac și o lumânare aprinsă.

După momentul trist, cu bocete și tânguiri de despărțire, al sărutului de adio, sicriul aflat pe năsălie, este scos din biserică și purtat pe umeri de patru bărbați, fără a fi dintre membrii familiei, până la sanie sau până la cimitir, dacă este mai aproape de sfântul locaș.

Groapa este săpată din vreme, adâncă de un stânjen (2,2 m), cu pământul reavăn clădit pe mal și două traverse puse deasupra hăului întunecat, umed și rece, care așteaptă să-și primească ofranda.

Sicriul este așezat deschis pe cele două traverse, având loc un alt moment al slujbei de înmormântare. La puțin timp preotul stropește cu apaos, în semnul crucii, trupul mortului, după care cere groparilor să pună capacul deasupra. În tăcerea adâncă și grea, tulburată de plânsete și suspine, nimic nu răsună mai sinistru decât ciocanele bătând cuiele în capacul uscat de lemn.

Cu funii groase sicriul este coborât pe fundul gropii în bocetele și strigătele deznădăjduite ale celor apropiați, în vreme ce pământul este prăvălit cu zgomot înfundat, preotul pecetluind pentru veșnicie mormântul.

La înmormântare groparii primesc peste groapă găini, găleți cu apă și câte o cămașă.

După slujba și ceremonia de înmormântare are loc praznicul la care este poftită întreaga suflare a satului și toți acei care au participat la acest trist eveniment, pomenindu-l și rugându-se pentru iertarea păcatelor lui.

Membrii familiei se preocupă, după obiceiul străvechi, să poarte de rânduială celui dispărut, organizând praznice de pomenire la 3, la 9 și la patruzeci de zile, la șase luni, la unu și la șapte ani, și de oricâte ori găsesc de cuviință, conștienți fiind că îngrijindu-se de alții, de sine se îngrijesc.

Am consemnat până acum doar câteva lucruri legate de obiceiurile însemnate din viața credincioșilor ortodocși, deoarece reprezintă numeric proporția covârșitoare a populației satelor comunei Scobinți. Locuitorii de rit mozaic, care au trăit în cele timpuri la Velniță și în celelalte sate ale comunei, când decedau erau îngropați la cimitirul evreiesc din Hârlău.

Dintre obiceiurile de sărbătorire a unor date mai importante din viața locuitorilor și a obștilor sătești, putem aminti Crăciunul, prilejuit de Nașterea lui Iisus Hristos, când copiii mergeau în seara de Ajun cu colinda pe la casele creștinilor, fiind răsplătiți cu mere, nuci, colaci și bani.
Textul colindei era adecvat momentului, diferit de cel consacrat Anului Nou, pe care copiii și fetele din sat îl cântau la ferestrele gospodarilor. Fetele de măritat și nevestele tinere nu umblau cu colinda. Ele stăteau acasă și primeau colindătorii.
În perioada sărbătorilor de Crăciun și până la Bobotează, femeile cântau colindele în cor, la biserică, în timpul slujbelor religioase.
De amintit că înainte cu câteva zile de cele două sărbători, preotul și dascălul merg din casă în casă cu Ajunul, însoțiți pe ulițele satului de o ceată sporită de copii, care strigă „Chiralesa! sau „Nihoho! vestind apropierea cucernicului părinte cu icoana sau cu crucea și cu cofăielul de agheasmă.
Începând din Ajunul Crăciunului și toată perioada sărbătorilor de iarnă, până la Bobotează, copiii, îmbrăcați în costume naționale, cu 265 bârnețe puse în curmeziș peste piept și peste umeri, purtând comanace înflorate, închipuind pe cei trei irozi (magi) umblau prin sat cu „steaua”, confecționată dintr-o veșcă rotundă și înfundată de lemn, cu douăsprezece raze lungi, ascuțite și inegale, din scânduri ușoare de brad, fixate de jur-împrejurul piesei centrale, înfrumusețate cu hârtie colorată, cu clopoței și cu o coadă groasă de lemn, de care era purtată pe umăr.
Cu îngăduința gazdei, irozii intrau în casă, se așezau în fața icoanelor și cântau în cor „Steaua sus răsare”, „Trei crai de la Răsărit” și altele, făcând la sfârșit urări de bine și de sănătate pentru toți ai casei (…rămâneți cu bine, fiți fericiți, anul care vine, să ne mai primiți. La anul și la mulți ani!”).
La Sticlăria, steaua a fost adusă de la Bădeni, în anul 1953, de către Petrache Hriscu, Gh. Boiță și Dumitru Isac. În seara Ajunului de Crăciun, la Sticlăria este un obicei străvechi prin care flăcăii de însurat umblau cu bereza ! Înainte de a intra în Postul Crăciunului, flăcăii care vroiau să facă de Anul Nou capră, cerb sau căiuți, organizau o horă, tocmeau lăutari și se prindeau de tovarăși, muzica fiind arvonită de la Sf. Nicolae și până la Sf. Ioan. Formația astfel constituită, în prima seară de Crăciun umbla cu bereza, poposind numai acolo unde erau fete de măritat. Gazda îi aștepta cu un colac mare și îi servea cu vin.
Lăutarii cântau patru jocuri: rusească, polcă, ciobănaș și bătută, după care plecau mai departe. Fetele care dintr-un motiv sau altul nu primeau bereza, la hora satului erau scoase din joc, flăcăii punând fanfara să le cânte marșul. La horă, primul joc era ruseasca, dansată numai de flăcăi. Fetele se roteau separat, apoi se prindeau cu toții, flăcăi și fete, în hora mare. Muzicanții făceau cele patru jocuri, iar după pauză mai cântau o rusească. Fata care juca pentru prima dată, la a doua rusească nu mai avea voie să joace cu altcineva, spunând că am joc cu cutare sau cutare flăcău, având obligația să stropească cu apă bătătura sau locul de joc. În toate zilele Crăciunului, la Bobotează și la Sf. Ioan se făcea gratuit balul gospodarilor, ca o răsplată pentru primirea trupei în seara de Anul Nou. Tinerii aveau jocul de zi, iar gospodarii balul de noapte.
Anul Nou este sărbătoarea care marchează încheierea unui an și începerea altuia și se desfășoară din seara zilei de 31 decembrie și până la 1 ianuarie, prelungindu-se adesea până după Bobotează. Pregătirile pentru Anul Nou încep de la Sf. Nicolae, când băieții se prind tovarăși, întâlnindu-se pe înserat și bătând dobele după ritmul specific fiecărui sat; la Scobinți dobele se bat repezit, patru în scurt și două în lung, uneori, cei mai îndemânateci bat legat, în ritm năvalnic, pe 266 când cei din satele Fetești și Zagavia bat dobele mai rar și apăsat, ca un tumult de bucium. Bătăile scurte au patru măsuri pe când cele lungi, opt. Cel mai însemnat lucru pentru fala și prestigiul băieților era ca aceste bătăi să fie în același ritm, fără încurcături și ezitări, iar această performanță nu era cu putință a se dobândi decât după multe repetiții. La Bădeni, dobele se bat numai în lung, iar la Sticlăria și Hârlău, bătaia este ca cea de la capră.
Dobele erau făcute dintr-o veșcă groasă din lemn de ulm, paltin sau din frasin, groasă de un deget și lată de o palmă, trasă la foc pe roata de dinainte de la car sau după piatra de râșniță, peste care se întindea din vreme o piele argăsită de oaie, de câine, de mânz sau de vițel. Pentru a deschide sunetul dobei, pe interior se puneau pe două sârme, prinse în curmeziș, bucăți mici de tablă. În nopțile geroase de iarnă, dobele se puneau la căldură în jurul sobei, se presăra pielea cu sacâz și se vânturau apoi afară, la frig, scoțând un sunet deosebit.
Este un mister faptul că dobele au o arie foarte mare de răspândire, de la dubașii din Hunedoara, de la Alba, din Munții Zarandului, până în Maramureș și în părțile noastre, instrument muzical de acompaniament întâlnit și la alte seminții și popoare.
Tradiția populară spune că zarva produsă de bătaia dobelor (tobelor) este apanajul vrăjmașului, a diavolului, care se folosea de acest vicleșug pentru a distrage atenția sfântului Vasile de la rugăciunile din noaptea de Anul Nou, dar tot bătrânii spun că prin bătaia dobelor se izgonesc duhurile rele. Specificul sărbătorii de Anul Nou din comună îl reprezintă plugușorul, colinda și semănatul, cu texte inspirate din activitatea agrară, referitoare la Sfântul Vasile, cu caracter de cronică sau satirice. Cu uratul merg persoane de toate vârstele, predominând însă copiii și în general cei de sex masculin. Urătorii merg în cete mai mari sau mai mici, după anumite preferințe, folosesc un clopoțel, iar dacă sunt mai răsăriți, de 10-12 ani, au asupra lor un buhai făcut dintr-o putinică de lemn sau un cofăiel fără fund, astupat la gură cu o piele de oaie, găurită la mijloc, prin care se trece un căluș format dintr-un smoc lung de păr din coadă de cal. Unul dintre băieți, de regulă cel care rostește textul urăturii ține cu o mână buhaiul sub braț, iar cu cealaltă sună clopoțelul, tovarășul său, cu care a pus la plug, trage cu meșteșug de căluș, cu mâinile ude, scoțând din doaga de lemn un muget prelung, aidoma bourului care rage. Numărul urătorilor din ceată sporește odată cu vârsta tinerilor, adăugându-se un instrument muzical, fluier, muzicuță, clarinet, vioară, un harapnic gros și lung, împletit din cânepă, cu șfichi subțire, mânuit de un flăcău care știe să-l pocnească. De regulă urătorul este și comorașul, cel care strânge banii încasați, ce vor fi împărțiți frățește între membrii cetei, a doua zi, când se încheie umblatul cu plugușorul. Copiii, mulți și gălăgioși, umblă cu uratul decuseară, tinerii pornesc prin sat când se întunecă bine, iar gospodarii, mult mai târziu, după miezul nopții, până spre ziuă, poposind doar pe la casele rudelor sau prietenilor. Cu colinda nu umblă decât copiii și de regulă fetele până la o anumită vârstă, cele de măritat stau acasă, primesc urătorii și colindătorii, așteptând flăcăii cu plugul cel mare, prilej pentru o vreme de joc și de voie bună, răsplătindu-i cu vin, cozonaci și un colac mare, cu cunună, împletit în patru. Colinda de Anul Nou are un text diferit de cea cu care umblă copiii de Crăciun, având unele elemente comune cu plugușorul, dar cântate. Pe lângă colaci, mere, nuci și dulciuri, colindătorii și urătorii de rând primesc și câte un bănuț, prilej de fală și de bucurie atunci când se întâlnesc. În satele noastre nu se întreabă gazda dacă primește sau nu cu uratul. Din vechime s-a păstrat obiceiul ca în seara de Sfântul Vasile, porțile să fie deschise, câinii legați și lumina din ferestre, aprinsă. De remarcat că în acea seară câinii din sat nu latră decât dacă sunt zădărâți. O ceată obișnuită de urători mai răsăriți, cărora de-abia le mijește mustața alcătuiesc un plug format dintr-un urător bun de gură și cu glas mare, trei-patru dobe, un buhai, fluieraș și un harapnic. Băieții intră fără zarvă în ograda gospodarului și se apropie în liniște de fereastra cu lumina aprinsă. La un semn, urătorul sună cu putere din clopot sau din talangă, rostind tare, rar și apăsat un fragment de urătură, după care cetașii hăiesc în cor de răsună tot satul. Fluierul cântă o măsură scurtă de joc, urmat deodată, în iureș năvalnic, de ropotul sacadat al bătăilor de dobe. Buhaiul prinde să ragă prelung, rezemat cu doaga în cercevica ferestrei, tras de căluș cu gesturi largi și mâinile pline de borș, harapnicul pocnește asurzitor în mijlocul ogrăzii, spintecând văzduhul, alcătuind laolaltă o atmosferă de vis. Urătorul rostește fără contenire stihuirile vechi de la mai an și de la bădica Traian, sunând când și când din clopt, fluierașul cântă cu meșteșug, pe întrecute, iar dobele răsună ritmat, ținând cu hărnicie hangul. 268 Când urătorul isprăvește de urat, tobele încetază să mai bată, iar cetașii hăiesc prelung într-un glas, dând apoi răgaz celui dintâi să rostească urări de bine, de belșug și sănătate pentru gazde. În sat sunt mai multe pluguri, mai mari sau mai mici, care ură și hăiesc cu gălăgie mare. Vuiesc văile de glasurile urătorilor și de bătaia dobelor, de mugetul buhaielor și de pocnetele harapnicelor, de puhâit de corn și chiot de țignale, creând în noaptea cu lună plină și cerul sâniliu, spuzit de stele, o lume mirifică, de basm. Plugurile mari, formate din flăcăii liberați de armată aveau aceeași alcătuire, dar tocmeau în locul fluierașului sau a celui cu trișca unul sau doi lăutari, cu clarinet, vioară sau alt instrument, alegeau un urător vestit, cu o urătură pe măsură, iar numărul dobelor era sporit etc. Aceste grupuri nu umblau cu uratul din casă în casă, ci numai la fete de măritat, erau poftiți în casă, făceau câteva jocuri și erau răsplătiți cu bani și cu un colac mare, împletit în patru sau în opt. Cu semănatul merg mai cu seamă copiii, a doua zi după Anul Nou, să semene pe unde au arat, rostind texte simple, specifice, aruncând în pragul ușii și în casă cu grâu sau cu orez. Boabele semănate nu se mătură în ziua de Anul Nou, fiindcă nu s-ar mai împlini cele menite, ele se adună a doua zi dimineață și se dau la păsări. Atât la urat, cât și la semănat, localnicii preferă să vină primul un băiat, pentru ca peste an să dobândească de la vitele din gospodărie numai bărbătuși. Dintre formațiile mai des întâlnite, care se organizau pentru seara de Anul Nou erau cerbul, căiuții, capra, Banta lui Bujor, Banta lui Jianu, ursul ș.a. Cerbul avea blana cusută din piei de cerb, de ciută sau de iepure, cu coarne autentice și o coroană de brad între coarne, cu oglinzi, zurgălăi și canaci colorați. Cel care poartă cerbul este un bărbat priceput, care știa să-l joace, plătit separat de flăcăi pentru cele trei zile de sărbători. (Ursarii boieri purtau flanele albe de lână, jiletci negre, împodobite cu oglinzi și șiraguri de mărgele. La gât înnodau batice din lână subțire, de Cașmir, viu colorate, iar pe cap aveau căciuli negre din pielicele vălurite de miel, cusute cu hurmuz și șiraguri mărunte de mărgele, cu oglinzi și o pană de struț trecută peste coama ascuțită a căciulii. Pantalonii bufanți și negri de șiac aveau vipușcă roșie și erau găitănați cu șireturi albe sau roșii de mătase.
În picioare purtau opinci și obiele albe de aba, înfășurate cu ațe subțiri, împletite din lână neagră, cu canafi colorați de lână și zurgălăi mărunți de alamă. Ca semn distinctiv, ursarii boieri purtau în mâini ciocane cu coadă lungă de lemn. Din formație mai făceau parte un ofițer în uniformă militară, purtător de sabie, vânător în ținuta sa specifică și alte personaje satirizate din lumea satului, babe, moșnegi, căldărari în straiele lor ponosite, mascați, împovărați de clopote și tălăngi. După jocul cerbului, lăutarii cântau pentru ursari, iar apoi, spre desfătarea și amuzamentul celor de față, făceau un joc pentru țigani.
Căiuții sunt costumați într-o ținută specifică, cu un cap mic, ca de cal, sculptat din lemn și înfrumusețat cu o coroniță înflorată, plină de oglinzi și mărgele, continuat cu un gât subțire și cabrat, sprijinit de centura jucătorului și o panglică de mătase, simbolizând frâul bidiviului, legat de la botul calului și trecut pe după ceafa călărețului. Flăcăii sunt costumați în flanele albe, de lână țigaie, încinși peste fustele lungi și albe de pânză cu șitori înguste, înflorate, cusute cu mărgele, trecute peste umăr și legate pe șoldul drept. Pe cap poartă șepci înalte, cu cozorocul scurt, împodobite cu oglinzi și mărgele. Căpitanul, coordonatorul jocului, poartă uniformă de ofițer și sabie, iar ursarii sunt îmbrăcați cu flanelă roșie, pantaloni și jiletcă neagră, comanac înflorat cu oglinzi și mărgele, de care atârnă până pe 270 umăr un canaf mare din lână roșie. Este încins cu chimir lat din piele purtând asupra sa harapnic și corn de vânătoare.
Înainte vreme, trupul calului era format dintr-o covată spartă de lemn, întoarsă cu gura în jos, acoperită cu ștergare și năfrămi frumos înflorate, legată pe sub „harnașament” de umerii tânărului. Alteori, corpul cailor este sugerat de o veșcă alungită din lemn, mascată cu albituri și alte cusături, în vreme ce călărețul este îmbrăcat în costum național, purtând pe cap un chipiu cu cozoroc îngust, împodobit cu oglinzi, mărgele și hurmuz, cu surguci înalt, din coadă de cal, iar peste piept și spate avea trecut în curmeziș un brâu îngust înflorat din lână, o bârneață ori, adesea, o panglică tricolor. Între dinți ține nelipsitul țignal, din care fluieră în ritm sacadat. Căiuții în număr de doi, patru sau șase, joacă perechi, doi câte doi, cârmuiți de un căpitan, frumos costumat, cu sabie și țignal, însoțiți și de alți mascați, fiecare cu rolul și atribuțiile lor în formație. Muzica este nelipsită. În comuna Scobinți, căiuții au fost aduși de la Vorona, odată cu împroprietărirea în 1924 a unor familii din acea localitate în satul Rediu.
Ursul a fost adus în Bădeni mai târziu de către Costache Gâtstrâmb, avea capul făcut din blană iar corpul acoperit cu o îmbrăcăminte din smocuri din spic de stuf, cusute cu migală, parte peste parte, pe o țesătură de sac sau pânză de doc. Ursul avea canafi mari de lână colorată prinși în vârful urechilor, cu un belciug de fier pus în bot, de care era legat un lanț, purtat la celălalt capăt de ursarul care rostea textul și bătea doba în ritmul specific jocului. Tânărul mascat, aflat în pielea ursului, se sprijinea de un hadarag (ciomag) făcea gesturi și mișcări adecvate rolului, mornăind și gemând, în vreme ce ursarul îl boscorodea și îl descânta, bătând doba cu meșteșug, cu palma, lovind-o de umeri, de genunchi și de coate, de cap, de călcâie și de spate, spre amuzamentul și încântarea privitorilor. Trupa de la Bădeni a asimilat elemente de costumație specifice cerbului de la Sticlăria, cu flanele albe de lână, jiletci și pantaloni negri, de șiac, găitănate cu șnur roșu de lână și canafi de aceiași culoare. Pe cap ursarii, în număr de opt sau zece flăcăi, poartă tichii roșii împodobite cu oglinzi și mărgele, iar în frunte cu un canaf roși de lână.
Ursarii poartă tobe de mici dimensiuni bătute în ritmul muzicii, care este interpretată la fluier sau la trișcă. Din formație mai face parte, baba, moșneagul și alți mascați, care intervin în joc la momentul potrivit, bine determinat. 272 Jocul ursului reproduce într-o formă tradițională jocul autentic făcut de țiganii din vechime care umblau prin sate cu urșii prinși de mici din pădure și învățați să joace pe jeratec.
Capra avea chip din lemn cu coarne de țap și botul alungit, cu maxilarul inferior mobil, tras în ritm sacadat de cel care purta capra, mascat sub un lăicer înflorat de lână. Între coarne erau puse oglinzi, pamblici colorate, șiraguri de mărgele și hurmuz, iar pe lăicer erau prinse năfrămi frumoase, cusute cu meșteșug de fetele și gospodinele din sat. În vechime, corpul caprei era confecționat din spice de stuf sau chiar din piei de iepuri, dar acest obicei s-a pierdut. Capra era însoțită de mai multe personaje, cioban, căpitan, vânător, babă, moșneag, doctor, negustor, și alții, fiecare cu un rol bine definit, păstrat din bătrâni, purtând asupra lor tobe, clopote, tălăngi, corni, țignale, harapnice, săbii și puști din lemn, acompaniați de un instrument muzical (fluier, trișcă etc.) sau de o formație restrânsă de lăutari, toate tocmite după vârsta urătorilor și pretențiile lor. Din păcate, aceste frumoase obiceiuri, pogorâte până la noi din depărtate vremi și care ne reprezintă ca neam și popor, sunt pe cale de dispariție și nu vor mai putea fi revigorate niciodată, rămânând doar în amintirea nostră, în culegerile de folclor sau în anumite scrieri răzlețe. Formațiile de obiceiuri populare umblau prin sat trei zile: de Anul Nou, întâi și două ianuarie, iar pe data de 3, toate cetele din satele și comunele raionului, de la Flămânzi, Frumușica și până la Belcești, de la Pârcovaci, Sticlăria și până la Pitroșica și Coarnele Caprei, de la Ceplenița, Buhalnița și Cotnari, se întâlneau la prăvălia evreului fotograf Chiva din Ulița Mare a Hârlăului, transformând târgul moldovenesc de altădată într-un loc de paradă a formațiilor folclorice și al costumelor populare din această preafrumoasă parte de țară. Printre alte sărbători ale satelor din comuna Scobinți am putea enumera, hramul bisericii, hora satului și alte obiceiuri.
Hramul are loc în fiecare sat, în ziua sfântului sau a sfinților, protectorii ai bisericii, care sunt sărbătoriți. Dimineața se oficiază slujba religioasă în sfântul locaș, după care se întind mese cu bucate pentru străinii veniți din alte sate sau de mai departe. Mâncarea pentru hram se pregătește la un loc din produsele adunate de la oamenii din sat și se servește de gospodinele satului la mesele întinse în apropierea sau în curtea bisericii. După amiază se merge la hora satului, „la hram”, care se desfășura pe un teren viran, în vatra satului. A doua zi se face o scurtă slujbă religioasă la biserică, 273 după care preotul și toți sătenii merg la cimitir, unde are loc o slujbă de pomenire a morților, iar după prânz se continuă cu hora în bătătură. După ce apune soarele și se lasă întunericul, muzica intonează marșul, iar tineretul părăsește jocul, urmând pe timpul nopții să se țină balul gospodarilor. De menționat că la hram vin trupe de circ ambulant, „lanțuri”, „bărci”, scrânciobe și alte jocuri, negustori ambulanți cu diferite zaharicale, dulciuri, înghețată și alte produse, saltimbanci de două parale, înghițitori de săbii, vărsători de foc și alți scamatori de bâlci.
Hora satului se ține în tot cursul anului, atât în zilele de duminică precum și în sărbătorile legale și religioase, exceptând perioada posturilor, când nu se fac nunți sau alte petreceri. Hora este organizată de unul sau mai mulți flăcăi (comorași), cu o stare materială bună, pentru ca în cazul în care sumele încasate de la tineri nu acoperă plata muzicii să suporte ei diferența acestei cheltuieli. 274 La horă, contribuie la plata lăutarilor numai băieții, pentru că fetele asigură masa pentru muzicanți, atunci când le vine rândul. Fata care, din diferite motive, refuză să primească muzicanții la masă, nu este primită la joc, organizatorii dispunând lăutarilor să cânte marșul de plecare a acesteia de la horă. Iarna sau pe timp nefavorabil, hora este organizată la una sau mai multe case închiriate din sat. Un alt obicei însemnat al satului, practicat din timpuri străvechi, este legat de prăznuirea Sfântului Andrei, de la 29 noiembrie, când încep pregătirile pentru sărbătorile de iarnă. În această zi se tocmesc cetele de urători. Se spune că în seara Sfântului Andrei apar strigoii, adică reînvie morții și încearcă să intre în casă, iar pentru a-i împiedica să facă acest lucru, se ung tocurile ușilor și ferestrelor cu usturoi. Ba mai mult, există credința că strigoii umblă să fure usturoiul, fapt pentru care tinerii se adună să păzească usturoiul, prilej pentru flăcăi și fete de a face glume, dansează și petrec până la cântatul cocoșilor de ziuă. Tot în seara Sfântului Andrei, fetele care așteaptă să se mărite, își fac de ursită, privind în oglindă cu gândul la ființa iubită și cu lumânările din jur aprinse, iar dacă chipul celui iubit îi apare în oglindă, îi semn că flăcăul o iubește și se va mărita cu el. Un alt procedeu de a-și cunoaște ursitul este de a merge dezbrăcată, cu o lumânare în mână, la miezul nopții, înainte de a cânta cocoșii, la cea mai apropiată fântână și privind în adânc va desluși pe luciul apei chipul celui ales. Numai că unii tineri, puși pe șotii, coboară din piatră în piatră și se pitesc în fântânile la care află că se va face de ursită și când fetele se apleacă cu emoție și nerăbdare să-și vadă ursitul, dau cu spaima și disperarea de chipul celui ascuns, spre amuzamentul băieților care pândesc din apropiere.
Alteori, fetele ies în puterea nopții dezbrăcate, legate la ochi și însoțite de alte surate și, până a nu cânta cocoșii, ca să le rupă vraja, numără popii puși de sprijoană la gardul de nuiele, iar când ajung la al nouălea stâlp îi leagă o ață roșie, urmând ca a doua zi, pe lumină, să deslușească semnele; dacă lemnul este drept, strâmb, cioturos ori găunos, dacă are coajă, înseamnă că alesul va fi bogat, iar de nu va fi sărac și lucios ca lemnul neted, și câte și mai câte.
În tot acest timp, flăcăii nu stau cu mâinile în sân, schimbând semnele, înlocuind stâlpii, ungându-i cu balegă, născocind fel și fel de ghidușii.

Obiceiuri legate de organizarea muncii în gospodăria țărănească
Pășunatul vitelor are loc pe izlazul comunal al fiecărui sat, păzite de un văcar, tocmit pentru fiecare vară de obștea satului, plătit în bani și alimente (tain). Fiecare sătean își duce dimineața vaca la cireadă și o ia seară, când vitele sunt mânate în sat.
Convenția între văcar și săteni păstrează obiceiul vechi fiind încheiată de la Sfântul Gheorghe (23 aprilie) și până la Sfântul Dumitru (26 octombrie) când această înțelegere încetează. După această dată și până toamna târziu, când cade zăpada, paza vitelor se face cu rândul.
Caii nu pășunează pe același izlaz cu vitele, fără a se numi vreodată paznic, ei fiind împiedicați de picioarele din față cu o funie, mai rar în obezi, ca să nu poată fugi peste câmpuri, să distrugă culturile sau să se piardă.
Pășunatul oilor se face pe imașurile consacrate, alteori amenajate, ale comunei, de gospodari deprinși cu această veche îndeletnicire: Tincu, Urdea, Lungu, Hatmanu, Irofte, Cuibuș, Alexa ș.a.
Spre deosebire de vite, care se iau acasă în fiecare seară, oile rămân la stână toată vara, având aceeași perioadă de pășunat, cu etape de alegere a mieilor și oilor sterpe din cârd, cu darea berbecilor între oi, pentru împerechere, începând de la Sfântul Dumitru etc.
Plata ciobanilor se face în bani și în natură (tain), aceștia având obligația, conform înțelegerii inițiale să predea proprietarilor de oi o anumită cantitate de caș (6-7 kg) și 1 kg de urdă pentru fiecare oaie cu lapte.
În postul lui Sân Chetru, când dau căldurile, sătenii merg la stână și își tund oile, luând acasă lâna rezultată. (Suntem nevoiți, cu regret, să consemnăm că astăzi, cantități însemnate de lână zac în podurile caselor, mâncate de molii, li se dă foc sau sunt aruncate la gârlă, fără ca cineva să fie interesat să le achiziționeze. Se pierde un produs de valoare, se distruge un obicei străvechi, se rupe iremediabil o înlănțuire firească a lucrurilor !).
Ajutorarea persoanelor aflate în nevoie constituie dovada faptului că satul românesc, obștea sătească a fost, și mai este încă, o colectivitate bine închegată, gata oricând să sară în sprijinul celor nevoiași, în caz de incendiu, inundații etc. urmate de moartea vitelor de muncă, a vacii de lapte și altele. Spiritul de solidaritate umană, specific românilor, face ca satul să nu rămână indiferent la evenimentele care aduc pagube mari familiilor din colectivitatea respectivă, contribuind cu materiale, bani și forță de muncă la repararea sau construcția caselor distruse, asigurând alimente, haine și alte bunuri celor scăpătați în nevoi, a copiilor orfani sau a celor care nu au posibilități materiale.
Întrajutorarea în muncă constă în prestarea unor activități în gospodărie sau la câmp, efectuând diferite lucrări la repararea sau construirea unui grajd, săparea unei fântâni ori a unui beci, la cules de fructe sau struguri, la prășit, la coasă și alte lucrări agricole etc. cu înțelegerea, în prealabil, de a efectua același volum de muncă și pentru cei care le vin în ajutor. De aici și expresia: „îi sunt datoare Frăsânei cu o zi la prășit”, sau „Ghiță a Ilenei mi-i dator cu o zi de coasă”.
Claca este o formă a muncii fără plată, la care iau parte tinerii, băieți și fete, în funcție de activitatea pe care o îndeplinește, de tors, de coasă etc. Alteori, la depănușat porumb, spre exemplu participă deopotrivă, băieți și fete, prilej, pe lângă munca pe care o prestează, de a cânta și a se veseli, după cum le este feleșagul.
Claca pentru tors se organiza, de regulă numai pentru cânepă și în general pentru bătătura folosită la țesutul sacilor, unde firul este mai gros și nu necesită o calitate mai deosebită. Fetele chemate la clacă vin cu furca pentru tors de acasă, iar băieții, care sunt nelipsiți de la această activitate, dau o mână de ajutor la făcut ghemele, depănând sculele de pe vârtelniță, la umplut „țăgiile” și câte alte treburi nu se împlineau în acea vreme la clacă. Se spun glume, se cântă, într-o atmosferă de veselie și bună dispoziție. Gazda oferă gustări și cinstește participanții la clacă cu câte un pahar de vin. De remarcat că această clacă a torsului se organiza doar în nopțile lungi de iarnă.
Claca pentru depănușat porumbul se desfășoară după lăsatul întunericului, pe lună plină sau la lumina felinarelor și are loc într-o atmosferă plăcută, până târziu, după miezul nopții, cu cântece și ghidușii, cu vorbe de duh și farse.
Șezătorile se practicau în nopțile de iarnă, la care participau tinerii, băieți și fete, alteori gospodine și săteni, nu prea trecuți cu vremea, ce știau rostul la treabă dar și la petreceri. Fetele și tinerele gospodine veneau cu lucrul de acasă, de tors un caier de lână sau de cânepă, de împletit, de cusut și altele, iar flăcăii purtau la îndemână un fluier, o tilincă, ori o scripcă, înveselind cu cântece și cimilituri întreaga adunare. Se spuneau povești și snoave, fără a se da în lături de la câte un joc sau două, cinsteau o ulcică de vin și se lăsau furați de istorisiri din vechime. Zorii zilei îi prindeau pe tineri în dreptul porților, pe drum, spunându-și vorbe de taină. Printre alte obiceiuri care se practicau, la vreme de secetă, în satele noastre, era scoaterea icoanelor din sfânta biserică și ieșirea pe câmp, într-o procesiune religioasă, cu prapuri, odăjdii și odoare, cântând și invocând divinitatea să aducă ploaia.

Sunt recunoscute și astăzi costumele populare, iile înflorate și cusăturile, cămășile de borangic, ștergarele, covoarele cu trandaciri și alesături, păritarele și alte bunuri de preț, ieșite din mâinile gospodinelor de la Sticlăria și din celelalte sate ale comunei.
Meșterii olari de la Scobinți și de la Sticlăria, continuatori peste veacuri ai celor de pe Gradiște sau din Dealul lui Vodă, fac cinste locuitorilor din această parte de lume. Păcat însă că această artă milenară se va pierde odată pentru totdeauna, așa după cum se află pe cale de dispariție meșteșuguri vechi, precum fierăria, rotăria, butnăria, dogăria, cojocăria, cizmăria, cioplitul pietrei, a lemnului și altele.
Tot la acest capitol, al creatorilor populari, putem include „nălbarii”, cei care se ocupau de vindecarea cailor și vitelor bolnave, descântecele „de strâns”, „de deochi”, „de ursită”, „de bubă neagră”, „de dalac” și câte și mai câte.
Un alt obicei străvechi, de o aleasă simțire și trăire sufletească, dar care, din păcate, s-a pierdut demult, era „ascultatul grâului”, pentru a afla timpul prielnic de recoltat. În zilele fierbinți din dricul verii, când lanul de grâu împrumută pentru o vreme culoarea aurului topit și susură încet sub adierea palidă de vânt, cu spicele țepoase încovoiate, cu vârfurile în jos de povară, îi semn că sorocul secerișului îi aproape. Pentru a stabili cu precizie când este momentul potrivit să intre cu secerătorii în lan, sătenii cercetau nopți la rând ogorul, ascultând în tihna întunericului, cu sufletul la gură, cum boabele uscate de grâu se desprind încet, unul câte unul, din tecile spicului, izvodind un cântec suav de sânziene, ce numai țăranului îi este hărăzit să îl audă.
Încântat de frumusețea cântecului, gospodarul duce acasă vestea bucuriei, îngrijindu-se să tocmească oameni la treabă, cu toate câte sunt necesare pentru o astfel de ispravă.
Câmpul se umplea ca prin minune de secerători, veseli și gălăgioși, ce știau a mânui cu iscusință secerile de oțel și a cânta în cor, de răsunau văile de glasurile lor.
Cu grimelele înflorate înnodate la ceafă și poalele prinse în brâu, fetele și femeile culcau deasupra miriștii mănunchiurile de grâu, flăcăii și gospodarii răsuceau la subsuori legători din mohor, pănușiță și iarbă mare, legau snopii și îi ridicau ca popicele în picioare, la sorit.
Când soarele scobora la toacă și se mai ogoia căldura, snopii se strângeau în clăi, clădiți în cruce, câte 20-25 la un loc, cu spicele la mijloc, lăsându-se așa câteva zile, ca să-și mai piardă paiul din putere. Se punea apoi patașca pe car sau pe căruță, întreaga recoltă transportându-se 280 la arie, unde era stivuită în girezi sau stoguri, alcătuind șiruri nesfârșite, de o parte și de alta a unui interval de 5-6 m, atât cât să încapă batoza sau locomobilul, așteptând răbdători să le vină rândul la treier.
Seara, sau în faptul zilei în capul girezilor își făcea apariția pe roți mari de fier o hardughie dișalată, lungă, lată și înaltă, făurită din lemn și metal, cu felurite șaibe, volante și un păienjeniș întreg de curele, trasă de un tractor vechi, cu colți de oțel, ori de câteva perechi vlăguite de boi puse la tânjală. O curea lungă și lată, răsucită în 8, ducea de la mașina cu aburi, ori de la volanta din spate a tractorului, până în partea stângă a batozei, balansându-se greoaie și stând gata să pună în mișcare întreaga mașinărie. Fumul dens și albastru produs de accelerator și sunetul ascuțit de sirenă, vesteau oamenii că harabaua avea de îndată a o lua din loc. Un zgomot de roți și scrâșnet de oțele a început să se înalțe asurzitor din apropiere și creatura de lemn și fier a prins să scârțâie din toate încheieturile, învăluită într-un nor gros de praf, gemând sub povara snopilor pe care îi înghițea cu lăcomie. Doi bărbați voinici, cu cămășile largi, descheiate la piept și cu mânecile suflecate, ridicau rând pe rând snopii de grâu în colții furcii și îi aruncau sus, pe platforma batozei. O femeie bine împlinită, cu brațele arse de soare, strecura din zbor, cu meșteșug, vârful secerii pe după legătoarea de mohor, o reteza dintr-o mișcare și slobozea snopul desfăcut în brațele bărbatului aflat la picioarele ei, care plin de praf și de nădușeală dădea grâul la val, cufundat până la brâu în paie.
Hardughia gemea, cutremurându-se, gata să se desfacă în bucăți, sub înjurăturile mecanicului din mijlocul ariei, care striga la ei să întindă bine snopul pe val și să o lase mai încet, dar zarva era cumplită, păienjenișul de curele se învârtea amețitor, fără ca flăcăii să îl mai ia în seamă.Â
Jos, dinaintea batozei, oamenii schimbau cu repeziciune sacii plini de grâu de la cuve, îi legau și îi duceau la cântar, sub privegherea vigilentă a preceptorului și a tovarășului de la raion. În spate, la pestelcă, câțiva bărbați plini de praf și de pleavă, vârau cu iuțeală corlata sub batoză, clădeau paiele scăpate din bătaia căiuților pe plasa groasă de lanțuri și când căpița era suficient de mare, o trăgeau cu boii la grămadă, altă echipă luându-le iute locul. Imediat după război, în vremea cotelor și chiar în perioada Toz-ului, sau a întovărășirilor, grâul era sechestrat de autoritățile statului direct de pe arie și dus la Sovrom, „ca să plătim pagubele de război”. Se spune că aveam și „schimburi economice” cu „frații” noștri sovietici, de 281 la răsărit: „noi le dădeam grâul, iar ei ne luau porumbul”, făceau uneori haz de necaz sătenii.
De aceea, riscând ani grei de pușcărie, dacă erau prinși, unii flăcăi mai curajoși, în zbuciumul și zarva care cuprindea mulțimea din jurul batozei și profitând de o clipă de neatenție a delegaților primăriei, apucau în grabă câte un sac, doi, de grâu și îi ascundeau în movila de pleavă, urmând să îi ducă acasă, toamna, când vor căra paiele de la arie. Doar cu atât se alegeau țăranii, după un an de muncă, de temeri și speranțe, cu paiele, pleava și cât apucau să fure din truda lor de peste an.
Această îndeletnicire s-a perpetuat peste ani și după colectivizare, dar de partea cealaltă a baricadei, când tovarășii, din dorința lor de a ieși în evidența organelor superioare de partid și de stat, umflau producția de grâu recoltată, ba mai adunau la cantitatea treierată și pleava sau gozura, cei păgubiți fiind de fapt tot țăranii: grâul bun era predat la stat, iar restul rămânea pentru consumul populației. Situație întâlnită, de altfel și în zootehnie. O scroafă făcea un purcel, mic și pricăjit, acolo, și se raporta mai departe că a făcu unsprezece purceluși dolofani. Bine, un purcel îl dați la stat, iar ceilalți zece rămân pentru intern, istoriseau sătenii cu sarcasm. „Minciuna a stat și stă cu regele la masă…”
Portul popular
Costumul bărbătesc de sărbătoare se confecționa din pânză de lână țigaie, cu urzeală de bumbac și bătătură din lână toarsă subțire, trecută prin mărgică, să fie uniformă. Pentru zilele de lucru se folosea pânza de bumbac, cânepă și bumbac, iar uneori de cânepă în cânepă.
Cămășile foarte vechi și răspândite în această zonă etnografică erau croite de-a întregul, dintr-o bucată, mâneca era largă, dintr-un lat și jumătate, gulerul era drept și se încheia cu bunghi: gulerul de trei bunghi negri și cheutori din ață albă, sau patru bunghi negri. Cămașa era lungă până la genunchi, iar uneori acoperea și genunchii. Motivele decorative se executau pe guler, la gură și pe betița de la mânecă, folosind arnici roșii și negri. Predominau stilizările vegetale, floarea de măr, frunza de vie sau steluțe. Alt tip de cămașă este cea croită din două bucăți: stan și poale sau fustă, nu prezentau alte motive, erau simple, albe, fiind bogat încrețite pe ață la mijloc. Pânza de borangic se folosea în general pentru ocazii rare. Mirii purtau astfel de cămăși, cu poalele plisate sau încrețite. Pe sub cămașa de borangic se purta una de bumbac cu flori sau pui.
Ițarii erau creți și se confecționau din lână de pânză țigaie și bumbac în patru ițe. Erau lungi de 2 m „de 101” creți ce se făceau de la gleznă și până deasupra genunchiului.. În timpul verii se purtau și ițari din pânză de bumbac.
Brâiele serveau la încins. Erau de culoare roșie, lungi de cca. 4 m și late de 50-60 cm, cu alesătură la un capăt. Peste brâie se purtau bârnețe sau curele înguste, cusute cu bumbi de alamă.
Mirii și flăcăii purtau bârnețe și fără brâu. Tinerii purtau bârnețele cu năframă la șold. Erau cu franjuri sau tivite cu horbotă albă, înflorate sau cusute cu arnici. Când bârnețele se purtau legate cruciș, peste umeri, năfrămile se puneau în colțuri pe piept, așa cum se poartă la serbările tradiționale de Anul Nou.
Pe timpul verii, bărbații purtau pălării cu boruri largi, iar în zilele de sărbătoare purtau pălării obișnuite, împodobite cu hurmuz și flori. Iarna purtau căciuli din pielicele de miel, negre sau brumării, țuguiate, „la rotund” sau cu „creasta tăiată”.
În picioare purtau opinci încrețite din piele de porc, cu obiele de aba sau țesături de lână, legate cu sfoară subțire, împletită din lână neagră. La joc sau în zilele de sărbătoare bărbații și flăcăii purtau cizme negre, crețe sau drepte, iar vara încălțau ghete sau opinci. În timpul iernii se purta sumanul cu falduri și sarad și cojoace. Vara purtau vestă neagră din șiac (jiletcă) sau cheptare înflorate.
Costumul femeiesc
Cămășile se confecționau din pânză de lână țigaie, croite cu mâneca largă, dintr-un lat și jumătate, prinsă în betiță la mână, cu volănaș sau largă. Avea clini de stan până sub braț și guler drept pe lângă gât, încheiat cu bunghi negri și cheutori ca și la betița de la mână. O particularitate aparte o prezintă cămașa costumului popular din satul Sticlăria, la care gura cămășii este croită drept, cusută cu flori mărunte și pui. Umărul era împodobit de obicei cu mărgele de culoare albastră sau neagră, grupate în „punctișoare”. Poalele se făceau din pânză și erau cusute de stan. La poale se coseau colțurele din pânză albă și „schinișori” cu ață roșie.
Fustele se făceau din lână de pânză țigaie, erau crețe, iar la poale avea tivitură și „hajur” sau trei rânduri de catifea neagră, late de 2 cm cu distanță de 5 cm între ele. La margine aveau o dungă de catifea lată un lat de palmă. Se încheiau pe partea stângă, iar la brâu aveau colan încheiat pe copcă. Uneori, pentru fuste se făceau țesături din lână roșie, bătută în bumbac, cu fire de beteală și vrâste albastre și verzi, la o distanță de un lat de palmă.
Catrințele erau țesute în patru ițe, cu bete roșii la cele două margini, vrâste la părțile din față și spatele negru. La catrințele vechi se folosea lâna de pe o oaie neagră și se făceau vrâste cu lână albă. Catrințele bătrânești nu aveau roșu. „Baba bătrână nu purta roșu”. Mai târziu, catrințele se făceau cu o vrâstă roșie la poale și cu dungulițe de beteală și lână colorată în partea din față. Polcuțele se purtau peste cămăși și erau făcute din același material ca și fusta.
Polcuțele se croiau cu mânecile strâmte pe cot, drepte sau cu volan la mână, gulerul drept, pe lângă gât, sau întors, iar la brâu se făceau crețe sau evazate. O haină purtată mult de femei era cațaveica, din stofă neagră de fabrică, blănită cu piei de miel și cu guler din blană de vulpe. În picioare purtau „iminei”, un fel de pantof cu toc jos, ca sandala. Ghetele erau negre, simple, alteori cu „bunghi” într-o parte. În zilele de lucru și pe timpul iernii, femeile purtau papuci împletiți din lână sau din stofă de suman. De asemenea, purtau opinci și ciorapi de lână.
Ca podoabe, femeile purtau la gât șiraguri de mărgele colorate, gherdane, „zgărdițe” executate cu aceleași motive ca pe brâie și lăicere. Unele gherdane erau făcute ca un fel de guler în jurul gâtului, iar altele erau lungi de cca. 3 m încât se puteau lega și la brâu dar și la gât.
Din motive de spațiu și timp nu putem zăbovi mai mult ca să comparăm portul tradițional din satul Sticlăria cu cel din Munții Zarandului, din ținutul Alba, cu care are multe elemente comune.
Cojoacele
Dintre articolele de îmbrăcăminte folosite contra frigului sau a intemperiilor, putem aminti: bonzile, cojoacele scurte, genuncherele, cojoacele cu poală, „crețe”, tuhoarca și căciulile.
Cojoacle scurte, cu mâneci, se confecționau din trei piei de oaie. Erau scurte până la talie, nu erau blănite pe margini, se încheiau pe piept cu nasturi și cheutori. După ce pieile se croiau, se încheiau cu ață de cânepă răsucită, peste care, cu ață neagră se cosea în cruce, „tașma”. Se purta atât de bărbați cât și de femei. Iarna se purta pe sub sumane.
Cojocul genuncher cu prim pe margine era mai jos de genunchi și se făcea din 4 piei de oaie și una de berbec pe spate. Acest tip de cojoc se încheie cu nasturi și cheutori din burduf și se poartă numai de bărbați, ca și cojocul cu poală, care se croia până la brâu, ajustat pe cop, iar la poale era mai larg. Ca și celelalte cojoace, avea gulerul drept, pe lângă gât, din pielicică neagră sau brumărie, ce se punea ca podoabă de jur-împrejurul 284 cojocului. Uneori se ornamenta cu găitane colorate la încheieturi, iar pe șapte îi atârnau „canaci” din burduf.
Tuhoarca era un cojoc lung până la pământ care se folosea iarna când mergea cu oile, la pădure, sau cu alte prilejuri. Se făcea din 5-6 piei de oaie, tăiate toamna, ca să fie lâna mare și se purta pe dos, cu lâna în afară. De o apreciere deosebită de-a lungul timpului s-au bucurat pieptarele măiestrit împodobite cu motive florale, geometrice, stilizate. Dintre cojocarii cunoscuți din zonă, amintim pe Petru D. Turcu, Gh. Onofrei și Ion Boca, din Sticlăria, Elena Dudulac, din Bădeni, Gh. Chitaru și Vasile Moldovanu, care era și croitor, din Fetești, Vasile Poenaru ș.a. Cizmarii (ciubotarii) din satele comunei Scobinți se ocupau mai mult de repararea, de dregerea încălțămintei, decât de confecționarea lor: Dumitru Luca din Bădeni, moș Vlas și Ion Milieș din Scobinți și Ion Avornicesei din Sticlăria.
Sumanul este o importantă piesă de port popular folosită cândva de locuitorii așezărilor noastre încă din cele mai vechi timpuri. Pivele de bătut sumane de pe Bahlui, de la Petrache Meteleț sau din Sticlăria, constituie o dovadă că țesăturile pentru sumane se realizau în cantități destul de mari și în zona Scobinți. Numele Sumanaru, întâlnit frecvent în satele comunei, este încă o dovadă a răspândirii și însemnătății acestui meșteșug. În vremea lui Alexandru Lăpușneanu un suman costa doi zloți, iar o sută de ani mai târziu (1750), în capitala Moldovei erau treizeci de „sumănari”. Țesătura pentru sumane, numită pănură sau șiac este făcută din lână țurcană sau țigaie, vopsită cu culori vegetale, în culoare neagră din scoarță de arin, sovârf și calaican sau în culoarea maro, din coji de nuci verzi.
Sumanele se țeseau în patru ițe și se băteau la piuă. Până nu demult, sumănarii din ținutul Neamț umblau prin sate și în schimbul unor anumite cantități de cereale, adunau sumanele pentru a fi bătute la piuă.
Sumanele scurte, „sumăieșe” se purtau toamna sau primăvara, uneori și în zilele ploioase de vară, iar sumanele lungi se purtau în timpul iernii. Sumanele obișnuite, folosite la muncă, se făceau din lână brumărie sau neagră, croite simplu, cu un singur clin pe părțile laterale și guler drept, fără ornamente pe când sumanele de sărbătoare se făceau din lână de „noaten” (din a doua tunsoare) sau lână vopsită vegetal. Sumanele din „mițe” erau mai subțiri și se numeau șiac. Aveau clini dubli pe părțile laterale, cu guler întors sau „nant”.
Sumanele de sărbătoare erau bogat ornamentate, îndeosebi cele purtate de tineri, predominând monocromia. Cea mai frecventă culoare întâlnită era negrul cu care se vopsea saradul (un șnur împletit din fire de lână vopsite în negru). Alături de ornamentele cu sarad, sumanele mai aveau ca podoabă și „canacii”din lână neagră sau roșie care atârnau la piept.
Contășul era o haină bărbătească blănită, confecționată din șiac de mițe (mai subțire), ornamentat cu găitan negru de oraș.
Gluga este o piesă de port străveche ce se folosea de către ciobani primăvara sau toamna, pe vreme de ploaie. Este confecționată din șiac alb, are o vrâstă neagră și se termină cu franjuri.
Traista este o piesă de port tradițională, confecționată din țesătură din lână în patru ițe, în „ozoare”, cu vrâste în culori armonizate și combinate cu mult gust artistic.
Locuințele țărănești de la sfârșitul secolului al XIX-lea erau cu o singură încăpere și cu tindă, uneori în partea din spate aveau și o anexă în prelungirea acoperișului, numit hâj. Casele erau mici, cu acoperișul în patru ape, învelite cu coceni, paie sau stuf, tocmite din paiantă (împletitură din nuiele pe furci groase de stejar, pârlite la rădăcină și îngropate adânc în pământ, „bătută” cu lut și paie). Stâlpul casei nu este doar o metaforă, o figură de stil, el este o realitate. În vremurile de demult, atunci când se începea construcția unei case, se alegea un copac sănătos din bătătură, un salcâm sau de altă esență tare, se reteza de la înălțimea de un stânjen (statura unui om cu mâna dreaptă ridicată) și așa, cu rădăcinile înfipte în pământ, alcătuia „stâlpul casei”, în jurul căruia se realiza întreaga construcție. Se făceau și case din bârne, încheiate în clește, acoperite cu șindrilă. Primele biserici și schituri durate în satele noastre se făceau din trunchiuri de copaci „de pe loc”. Ușile erau înguste și joase, meșterite din blănuri cioplite din lemn, ferecate și prinse în balamale. Clanțele erau țigănești iar încuietorile cu căței din lemn. Ferestrele erau reprezentate de o gaură rotundă sau pătrată făcută în perete, peste care se întindea o bășică de porc sau un burduzan de sălbătăciune. Când a apărut și s-a extins folosirea sticlei, ferestrele erau mici, fixe, cu o cruce de lemn la mijloc. La început, aceste căsuțe erau luminate de un opaiț cu seu de oaie sau de alt animal. Lampa cu gaz (petrol) a apărut mult mai târziu. Hornul era mare, nu era sobă, și pe vatră făceau focul zi și noapte. În horn se punea un fier de care atârna un lanț cu cârlig la capăt, unde se punea ceaunul. Când se mesteca mămăliga, ceaunul se fixa  într-un scaun întors cu picioarele în sus, sau într-o veșcă din scoarță de tei. Hornul avea ursoaică, iar fumul ieșea în pod și pe sub streșina casei.
Mobilierul se compunea din pat, laițe, lada de zestre, mesuța cu trei picioare, cu scăunele și blidar pentru vase.
Patul era fixat lângă horn sau sobă, cu picioarele de lemn bătute în pământ, cu o leasă împletitură din nuiele peste care se puneau paie sau fân. Patul de scânduri a apărut mai târziu. Culmea era deasupra patului, lungă cât peretele și prinsă de grindă. În jurul încăperii, pe lângă perete erau laițe din scânduri cu picioarele bătute în pământ. La capul patului se punea lada de zestre, crestată sau înflorată, prinsă în cuie de lemn. În fața sobei era blidaru fixat pe laiță sau pe un alt dulap de lemn. Mesuța cu trei picioare se afla într-un colț, lângă blidar, iar când luau masa o puneau în mijlocul casei sau pe pat. Acest modest interior, prezentat mai sus era împodobit cu valoroase țesături realizate cu ajutorul furcii și a războiului de țesut. Furca de tors avea și ea tradiția ei: „Când moare baba, moare și furca”, spune un proverb bătrân. La moartea babei, furca se rupe în două și se pune pe focul la care se încălzește apa cu care se scaldă mortul. Dintre cele mai cunoscute textile de interior, amintim prostirile de perete, de culme, de pat, ștergarele, fețele de mese, perdelele, macaturi, lăicere ș.a.
Prostirile din lână țigaie cu margine se făceau din doi lați de pânză cu horbotă la margine. Aceste țesături se puneau pe perete sau pe culme, deasupra patului. Pe ele se puneau hainele: sumani, cațaveici, brâie, fuste, barize, cojoace. În ladă se puneau cămășile și ițarii.
Prostirile de pat se puneau sub lăicerul sau macatul ce acoperea patul în așa fel ca să se vadă horbota și motivul decorativ de la margine. Ele se mai puteau face din țesături din borangic în borangic sau din bumbac și borangic.
Ștergarele de lână țigaie se puneau pe perete, pe vergea (trestie) și acopereau peretele de la miazăzi, fiind folosite și în loc de perdele. Erau cusute cu flori și aveau diferite ornamente.
Ștergarele din bumbac, bătrânești, aveau vrâste la capete din ață roșie și neagră, cusute cu ornamente geometrice sau diferite stilizări.
Ștergarele de borangic se foloseau ca și cele de lână țigaie la împodobit interiorul casei și la nuntă, pentru „staroste”, sau se puneau la icoană. Oglinda se afla între cele două ferestre. Pentru uzul zilnic se foloseau ștergare de bumbac, in și cânepă sau de cânepă în cânepă.
Macaturile sunt țesături tradiționale cu care se acoperă pereții și laițele. Se țeseau din lână în culoarea sa naturală, alb și negru, în cadril, oblonașe, sau pătrățele. Macaturile se țeseau și din lână vopsită în două culori: alb cu negru, verde cu roșu, roșu cu negru etc., cu urzeală din bumbac și bătătură din lână și bumbac.
Lăicerele se țeseau în două ițe, cu urzeală și bătătură din lână, cu alesături, ornamentate cu flori obținute din culori vegetale, care împodobeau casele bunicilor noștri, fiecare sat având specificul său.
Se cuvine să consemnăm pentru posteritate numele câtorva femei gospodine, cunoscătoare, păstrătoare și făuritoare de port popular din comuna Scobinți, precum: Ileana Tincu, Maria și Ileana Boca, Olga C. Hrițcu din Sticlăria, Zoița Ciobanu, Maria Năstase, Aglaia Ancuța, Margareta și Maria Soloncă din Scobinți, Saveta Gavril, Virginia Galbăn, Elena Nucă, Maria Hațmațuchi, din Bădeni și Geta Scripcaru, Maria Tărnăuceanu din Fetești, Trofin Domnica, Ghemiș Maria, Ungureanu Maria ș.a., dar numele acestor ființe creatoare de util și frumos, uitate de lume, este cu mult mai mare. Vuiau iarna satele pe vale de zarva războaielor de țesut și de zbârnâitul suveicilor prin rostul urzelii, iar în nopțile lungi, lămpile ardeau în ferestre până către ziuă, însoțind lucrul de migală al femeilor, împungând cu acul, fir cu fir, și creând minuni de frumusețe ce le mai aflăm doar în lada bunicii sau undeva, într-un muzeu etnografic. Amintim aici și câteva nume ale femeilor din satele comunei care în perioada anilor 1968-1986 au lucrat la secția de țesătorie a CAP ului Scobinți, realizând articole de artizanat de o însemnată valoare artistică, precum: Veronica Ceucă, Maria Condurache, Aurica Țuțuianu, Maria Gh. Ceucă, Eugenia Danalache ș.a.
Croitorii articolelor de îmbrăcăminte nemțești, de sărbătoare și de toată ziua, au apărut și s-au extins după Primul Război Mondial, când locuitorii satelor noastre au început să renunțe la portul popular în favoarea celui urban. Printre croitorii din timpurile noastre amintim pe Mihai Agavriloaei și Marița Dascălu din Sticlăria, Dumitru Ciubotaru din Scobinți, Elean Holban și Elena Cazacu din Bădeni, Vasile Moldovanu din Fetești ș.a.
Locuințele cu două odăi, tindă pe mijloc și hâj în spatele casei, au o vechime de peste o sută de ani. Erau ridicate pe furci, din chirpici și foarte rar din cărămidă (doar casele și conacele boierești), aveau acoperișul din paie, stuf, dar și din paie de secară cu coamele meșteșugit împletite. Dranița și olanele s-au folosit mai târziu, iar tabla pentru acoperiș era un lux boieresc și al celor cu stare.
În satele comunei Scobinți, casele vechi păstrează împărțirea tradițională a spațiului de locuit la care au mai adăugat prispa cu cerdac, lucarnele și frontoanele triunghiulare împodobite cu dantelărie din lemn.
Un spațiu străvechi de locuit a fost pentru multă vreme bordeiul. Era săpată o groapă dreptunghiulară în pământ, adâncă de un stat de om, după care se umplea cu paie, cărora li se dădea foc, pentru a usca pereții de pământ. Pe o grindă groasă de stejar, pusă de-a lungul gropii, sprijinită cu un capăt pe malul dinspre nord, iar cu celălalt fixată pe capătul unei furci trainice de lemn, din gura bordeiului, erau rânduite lodbe groase de copaci peste care se punea un strat consistent de pământ.
Accesul în bordei se făcea printr-un gârlici cu trepte săpate în pământ și o ușă de lemn cu balamalele din piele, fixate pe furca de sprijin a grinzii. În partea opusă a furcii se practica un spațiu pentru fereastră.
Grinda care alcătuia culmea acoperișului se prelungea în afară, să protejeze gârliciul bordeiului. Întotdeauna, gura bordeiului era spre miazăzi. În interior era un pat pe prichici de pământ sau leasă împletită din nuiele fixată pe patru țăruși, un horn cu vatra pentru foc și alte bunuri de strictă necesitate.
Documentele de stare civilă de după 1865 consemnează existența în „ograda Velniței”, în parchetul din Pădurea Zagavia, în Pădurea Velniței și pe moșia Bădeni, la Petroșica, a numeroase bordeie în care trăiau familii întregi, unde se nășteau și mureau oameni. Ultimul bordei cunoscut, folosit vara ca locuință pentru perioada lucrărilor agricole din câmp, a fost cel de la Iazul Nou, al bătrânului Ion Tincu din Sticlăria.

Episcopul Amfilohie Hotiniul a trăit vreme de aproape 30 de ani (1770-1800) la Schitul Zagavia. PreaSințitul Amfilohie Hotiniul (n.1730-d.1800) a fost episcop de Hotin, în perioada 1767-1770, dar după ocuparea nordului Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar și desființarea scaunului său arhieresc, episcopul s-a stabilit la Mănăstirea Zagavia, dedicându-se unei importante activități didactice, pedagogice și culturale. Este autorul primei lucrări românești de geografie, remarcându-se și ca traducător al unor lucrări de aritmetică.

Costache FEDELEȘ (n.1877, d.1958), profesor al Universității „Al. I. Cuza” din Iași a fost unul dintre cei mai străluciți educatori pe care i-a avut țara noastră, consemna Ionel Maftei în lucrarea „Personalități Ieșene”, vol. III, apărută la Iași în anul 1973. „S-a remarcat prin vastitatea culturii sale, printr-o viață de muncă și perseverență, prin fundamentarea celor predate pe o înaltă principialitate morală, precum și prin căldura, sinceritatea și fermitatea convingerilor pe care le împărtășea altora”. Costache Fedeleș s-a născut la 3 martie 1877 în cotuna Scobinți, din fosta comună Bădeni, de atunci, Plasa Bahluiu, județul Iași, fiul lui Petrachi și al Rucsandei (Lungu) Fedeleș, de profesie agricultori, neștiutori de carte. În catastihul stării civile, Petrachi Fedeleș, în calitate de declarant al noului născut, tatăl său este înscris ca militar, luptător în Războiul de Independență.

Ion I. ONU
S-a născut la 1 septembrie 1868 în satul Bădeni, județul Iași, urmează școala primară la Pașcani cu renumitul învățător Mihai Busuioc (Domnul Trandafir al lui Mihail Sadoveanu) de la care, mărturisea adesea, a prins dragoste pentru profesia de învățător. În 1880 intră ca bursier la Liceul Național din Iași, după care se prezintă la examenul de admitere la Școala Normală de Institutori din București, unde reușește cu succes. În 1890 termină școala cu cea mai înaltă distincție și este numit institutor clasa a III-a la Școala de aplicație nou înființată pe lângă Școala normală de institutori „Alex. Odobescu”. Este apoi subrevizor al județului Ilfov, iar în 1898, apreciat pentru aceste calități de către marele om al școlii Spiru Haret, este numit revizor școlar al județului Fălciu, iar mai apoi al județului Tulcea.

Dan HATMANU s-a născut la 31 octombrie 1926 în satul Scobinți, jud. Iași, din părinții Ștefan și Maura Hatmanu, ambii învățători, absolvenți din anul 1918 ai Școlii Normale Vasile Lupu din Iași și a fost botezat de Mărioara și Gh. M. Barbu, mare latifundiar. A locuit în clădirea școlii, în spațiul destinat directorului școlii, format dintr-un salon, un dormitor și bucătărie.

Mircea-Radu IACOBAN s-a născut în Iași, la 19 februarie 1940. Mama, învățătoarea Maria (Gramadă) Iacoban, scria poezie și publica în revistele vremii, printre care și “Iașul literar”. Tatăl, juristul Alexandru Iacoban, artist plastic amator, a avut expoziții la Iași, Suceava, Botoșani. După absolvirea Liceului „Ștefan cel Mare” din Suceava, M.R. Iacoban a urmat Filologia, la Universitatea „Al. Ioan Cuza”. Încă student fiind, a fost încadrat la Studioul de Radio Iași ca reporter, apoi ca redactor. S-a numărat printre cei care, în 1966, au întemeiat revista „Cronica”, primul săptămânal cultural ieșean apărut după 1944. În 1969 s-a izbutit reînnodarea firului activității editoriale ieșene prin înființarea Editurii „Junimea”, căreia MRI i-a fost director timp de un deceniu. Casa de presă ieșeană a trimis în librării, în acel răstimp, aproape 1000 de titluri, într-un tiraj total de peste 14.000.000 exemplare. Din 1979, MRI devine directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, pe care l-a condus 11 ani, traversând și perioada critică a „autofinanțării”, când instituțiile de spectacole n-au mai fost subvenționate din bugetul statului (în administrarea Naționalului ieșean se aflau, atunci, și Opera Română, Filarmonica „Moldova”, Teatrul „Luceafărul”, apoi și Teatrul de la Suceava, înființat ca secție a Naționalului). După revoluție, MRI a lucrat la Chișinău, ca trimis al ziarului bucureștean „Românul”, apoi, din 1994, este numit, prin concurs, director al Teatrului „Luceafărul”, pe care-l va conduce timp de 12 ani. Debutează în revista „Luceafărul” (1960), pentru ca, tot în studenție, să debuteze și editorial, cu volumul de proze scurte „Estudiantina”, la Editura pentru Literatură din București. Timp de 18 ani a fost ales și reales secretar al Asociației Scriitorilor din Iași. A debutat ca dramaturg la Teatrul Național din Iași, în 1968, cu piesa „Tango la Nisa”, care avea să cunoască repede și alte montări, la Naționalele din Cluj și Craiova și la Teatrul bucureștean „Giulești”. O lungă carieră scenică a făcut piesa „Sâmbătă la Veritas”, jucată de aproape toate teatrele din țară și montată pe prestigioase scene din străinătate și la Teatrul Național German din Weimar.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, voievodul Petru Șchiopul a dăruit boierului Nestor Ureche satul Ceplenița, pentru 12 cai buni dați în slujba țării.
În 1600-1605, Nestor Ureche a construit conacul de la Ceplenița.
În 1617, voievodul Radu Mihnea dă un hrisov prin care vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Gr. Ureche i se confirmă moșia Ceplenița și toate satele din ținutul Moldovei (52 sate întregi, 45 părți de sate, 17 moșii, 6 heleșteie, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 județe ale Moldovei, cu vad și moară în ținutul Hârlău.
În 1628, marele logofăt Gr. Ureche moștenește întreaga avere a părintele său. După moartea cronicarului Gr. Ureche, în 1643, îl moștenește fiul său, Vasile Ureche, care patru ani mai târziu, în 1647, vinde moșia lui Pașcu (Lupașcu Buhuș), căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino, astfel, moșia intră în proprietatea boierilor Cantacuzini.
Voievodul Gh. Duca și-a luat de nevastă pe Anastasia, fiica Dafinei Doamna avută din însoțirea ei, din a doua căsătorie, cu bătrânul Alexandru Buhuș, tatăl hatmanului Lupașcu Buhuș, stăpânind o vreme moșia Ceplenița, iar fiica Anastasiei, domnița Ileana, măritată cu 311 logofătul Nicolae Costin (fiul cronicarului Miron Costin), va dobândi un timp și ea această întinsă proprietate.
După moartea lui Lupașcu Buhuș, moșia rămâne în stăpânirea văduvei Safta Cantacuzino, ajungând mai târziu, în 1758, în stăpânirea paharnicul Constantin Cantacuzino. În perioada 1793-1816 domeniul Cantacuzinesc din Ceplenița, din care făceau parte și satele Buhalnița, Scobinți și Bădeni se află în proprietatea logofătului Iordache Cantacuzino, iar apoi în deplina stăpânire a boierului Mihalache Cantacuzino. În 1847, proprietarul Constantin Cantacuzino Pașcanu, simpatizant al mișcării unioniste a fost exilat de voievodul Mihail Sturza la conacul său de la Ceplenița, iar zece ani mai târziu, în 1857, moșia și conacul de la Ceplenița trec în proprietatea ginerilor lui Mihail Cantacuzino, Panaite Balș și Ion Văcărăscu. După alți unsprezece ani, în 1868, Hristache D. Zarifopol (1813- 1886) negustor de vite din Iași și soția acestuia, Chiriachira (1839-1871) preiau conacul în contul unor datorii, pentru ca în perioada Reformei Agrare din 1945-1946, Hristache Zarifopol (jr.) și Eliza Zarifopol să fie martori la împărțirea moșiei țăranilor din satele componente ale comunelor Scobinți și Ceplenița. În 1832, spătarul Mihail (Mihalache) Cantacuzino (m.1857) cumpără casele din str. Lăpușneanu, Iași, azi, Muzeul Unirii. Maria Cantacuzino, văduva spătarului, lasă averea celor două fete, Ecaterina (Catrina) căsătorită Ghica, iar din 1867 în casele lor din Lăpușneanu (Ulița Mare) se înființează palatul domnesc. Mihalache Cantacuzino Pașcanu, deținea conacul și moșia Ceplenița din care făceau parte și satele Bădeni și Scobinți. El este ctitorul bisericilor din Ceplenița, cu hramul Sf. Maria, din Buhalnița, cu hramul Buna Vestire (1845) din Bădeni și cu hramul Tuturor Sfinților (1850) din Scobinți. În 1916 moșia Bădeni era în întregime în stăpânirea fraților Grigore, Ștefan și Gh. Barbu, care, trei ani mai târziu, în 1919, mai dețineau doar suprafața de 386,5 ha.
Gh. și Mărioara BABRU dețineau în 1941, în moșia Bădeni, 70 ha teren arabil, 150 ha pădure pe Dealul Basaraba, 450 oi ș.a. Avea doi copii, Ioan, n. 1919, cu 6 clase și o fiică, Elena de 18 ani. Fiind foarte bogat, boierul Gh. Barbu (n.1886, București), petrecea foarte mult timp în străinătate, și în mod deosebit în Franța, lăsând administrarea moșiei în seama unui om de încredere, a unui vechil.
Profitând de lipsa îndelungată a boierului de la moșie, omul său de încredere s-a dovedit a nu fi de încredere, punând gând rău stăpânului și căutând pe orice cale să intre în posesia avuției acestuia, încercând în câteva rânduri să cumpere o parte din moșie, dar boierul nu a acceptat, punându-și totuși întrebarea de unde are vechilul atâția bani?, desigur, din cei însușiți din administrarea frauduloasă a avuției sale, s-a dumirit Gh. Barbu la un timp, dând în cele din urmă crezare zvonurilor care îi parveneau tot mai des, că omul său de încredere îl fură.
Înainte de război, își amintea moș Mihai Tincu, oier din satul Sticlăria, întorcându-se boierul de la Paris, și simțind pe acolo, pe unde umbla, cam cum se va întoarce roata istoriei, sfătuit și de prietenul său, Marcu Solomon, un evreu iscusit din Hârlău, boierul Gh. Barbu a vândut lui Th. Crețu întreaga avuție: pământul, pădurea, conacul cu toate acareturile, păstrându-și pentru sine câteva hectare de pământ și via din Dealul lui Vodă.
Înainte însă de a-și înstrăina averea, boierul Gheorghe Barbu l-a chemat pe tata interlocutorului nostru, baciul Ion Tincu cel bătrân, întrebându-l câți copiii are și dăruindu-i pentru vislujenie (slujire cu credință), opt hectare de pădure, câte un ha pentru fiecare copil, apoi l-a miluit în același mod pe fratele său, Nicolae Tincu, pădurar, și pe alți slujitori boierești de credință. Ba mai mult, i-a cerut baciului să vândă 313 întreaga turmă la iarmaroc, dar neavând oile la acea vreme căutare s-a întors cu mai bine de jumătate dintre ele, boierul făcând un gest de neînchipuit, dăruind oierului cârdul rămas.
Nefiind rău de scârbă, își urmă moș Mihai Tincu istorisirea, boierul a luat în arendă moara din Bădeni, făcând și alte negustorii cu evreii din Hârlău, care au simțit de cu vreme ce schimbări aduc vânturile de la răsărit. Hectarul de pădure primit de la boier și pe care l-a dobândit după 1990, prin punerea în posesie în Dealul Basaraba, moș Tincu l-a dăruit Schitului Sângeap pentru a se ridica în acel loc sfântă și dumnezeiască mănăstire. În aug. 1925, „Pădurea Barbu” de la Velniță era în proprietatea boierului Gh. M. Barbu și făcea parte din regimul silvic Bădeni, com. Scobinți. Cu vreo treizeci de ani în urmă, prin 1915, pe când Gh. M. Barbu era foarte tânăr s-a dat în dragoste cu Antimia, soția vierului din Dealu Vodă, o bucovineancă neînchipuit de frumoasă, care „i-a sucit mințile boierului”.(Ștefan Gagea) La 31 mai 1943, Gh. M. Barbu, domiciliat în Iași, str. Carol nr. 41, deținea pe teritoriul comunei Bădeni, 3,5 ha vie nobilă, în Dealul lui Vodă și 5 ha teren însămânțat cu porumb. Moara țărănească „Barbu” din comuna Bădeni avea o capacitate de 1000 kg porumb/zi și era deservită de un mecanic și un morar.
Theodor CREȚU, (n. 24 ian 1885) în comuna Dolhasca din fostul județ Baia, angaja în 1943, pentru următorul an agricol, cioban la 300 oi, pe N. Bercu din Scobinți, iar pe Andrei Păpușoi, vier la podgoria de 10 ha viță altoi, americană, din satul Fetești. În 1943 Th. Crețu deținea 50 ha teren arabil, din care a semănat 12 ha cu mazăre verde, recoltând 20 t, iar trei ani mai târziu, în ian. 1946, boierul declara că deține în proprietate o suprafață de 47 ha teren arabil, un ha livadă, 6 ha vie, 138 ha pădure, în total, 192 ha. Câțiva ani mai târziu, în 1947, Th. Crețu avea să devină, pentru scurtă vreme primar al comunei Scobinți, iar în 1948, fostul primar Th. Crețu mai poseda în comună 6,5 ha vie americană (pe rod și plantație nouă), 34 ha teren arabil însămânțat cu grâu de toamnă și de primăvară, cu orz, ovăz, mazăre, porumb, cartofi, cânepă și altele, solicitând un împrumut pentru întreținerea și recoltarea culturilor. Menționăm că procurorul Ioan Ciofu, rudă a lui Th. Crețu, păstrează o fotografie din perioada 1939-1940 a boierului, îmbrăcat în costum național, alături de marele savant Nicolae Iorga.
Alecu CREȚU, deținea după război pe teritoriul comunei Scobinți (Bădeni), în satul Fetești, 16 ha teren arabil, 2 ha fâneață, 2 ha pădure, cumpărate în anul 1937 de la Gh. Barbu, învecinându-se la nord cu Kandit Golăiescu (18 ha), la sud cu Dumitru Damian (10 ha), la vest cu DC 145 Hârlău-Cotnari, care străbătea pe vale satele Zagavia, Fetești și Scobinți, mărginindu-se spre răsărit cu râul Bahlui, până în sforul apei.
În 1947, Alecu Crețu, fratele primarului Th. Crețu de la acea vreme, avea în proprietate una casă de locuit cu patru camere, acoperită cu draniță, un grajdi pentru vite lung de 14 m doi boi, patru oi, un car, un plug, o grapă și alte bunuri gospodărești. Iordache Crețu cel bătrân se trăgea din satul Budeni, comuna Dolhasca, a fostului județ Baia, care pe lângă Toader și Alecu, cunoscuți în comuna Scobinți, mai avea pe Constantin, Gheorghe, Petru, mort la Cotul Donului și un alt fiu, Constantin Șerparu, de la Tudora. În 1935- 1937, când Gh. Barbu a început să vândă pământul, în deal, pe Coasta Vintilei, au mai cumpărat teren Victor Pustiu, Petru Procovanu, Gh. Pitaru ș.a. Tot de la Barbu au mai cumpărat pământ avocatul Aurel Totoescu din Hârlău, cel cu moara și oloiernița de la Podul Contâș, Matei și Ana Rugescu, Petru Angelescu, unde a fost mai târziu sediul CAP de pe „Vintila” ș.a. (Aglaia Ponor, 92 de ani, fiica lui Al. Crețu).
Arsene MIHĂILESCU era de profesie contabil, venit din Ardeal și căsătorit cu Elena Bogos, fiica preotului Bogos, de la care a moștenit pământul. A lucrat la Primărie și a avut trei copii, Ștefan, învățător, absolvent al Școlii Normale din Bădeni, Mircea și Amalia (Cezar Buda), medic în comuna Freindorf, jud. Timiș. Pictorul Mihăilescu Craiu se înrudea cu familia lui Arsene Mihăilescu.
„Arsene Mihăilescu, în etate de 65 ani (n.1878), pensionar de stat, cu o pensie lunară de 6130 lei, poseda în satul Scobinți din comuna Bădeni (1943), unde își avea și domiciliul, următoarea avere: un automobil marca „Craisler”, nr. 148 BT. rechiziționat de Centrul Militar Botoșani, două iepe de talie mică, bătute cu armăsarul, o șaretă cu arcuri, o trăsură cu pochit de piele și hamurile care i-au fost rechiziționate de Reg. „13 Dorobanți” (15 sept 1942), doi boi și o haraba, 4 ha vie, teren arabil, 1,5 ha izlaz în devălmășie, trei porci, cca 60 păsări, casă de locuit cu trei camere, cramă, grajd și bucătărie, iar în comuna Ceplenița mai deține: un tractor agricol, marca Lantz, o batoză de treier, una casă de locuit cu două camere, o șură pentru vite și 23,5 ha teren arabil”.
Declarația este adresată notarului comunei, Iulian Pop, la 12 oct 1943, pentru a fi scutit atât eu cât și familia mea de inchizițiile și amenințările Domniei Voastre. (Arh. St. Primăria Bădeni, d. 20 / 1943). Arsene Mihăilescu a arendat pe timp de 7 ani (1940-1947) terenul comun de vânătoare, în suprafață de 4008 ha răspunzând și de formația de vânători de la Cotnari, din care făceau parte și cca. 80 de pușcași din satele noastre printre care și părintele Emanoil Dănicescu de la Zagavia. (Și diaconul Ion Creangă mai cerca cândva ciorile cu pușca pe la mănăstirea Golia din Iași). Armata Roșie i-a produs o pagubă de peste șapte milioane lei, distrugându-i hambarele, coșarele și magaziile pentru cereale, grajdurile și adăposturile pentru animale, casele slujitorilor, luându-i fără plată tractorul marca Lantz, pluguri, semănători și alte utilaje agricole, batoza de treier, selectorul craiton pentru cereale, unelte agricole cu tracțiune animală, bascula pentru greutăți de 1000 kg cantități însemnate de cereale (11 000 kg grâu, 10 000 kg orz, 2 800 kg ovăz și 6 000 kg de porumb), pierzând în totalitate cantitatea de grâu ce trebuia să o recolteze în vara anului 1944 de pe suprafața de 30 ha semănate în toamna anului 1943. De asemenea, i-au fost smulse ușile și ferestrele de la conac, dușumeaua și acoperișul din tablă galvanizată, mobilierul din interior (paturi, șifoniere, canapele și scaune tapițate cu pluș, birou din mahon și scaune cu spătar de stejar și toate bunurile din casă), o mașină de cusut 316 marca „Zingher”, automobilul marca „Craisler”, cu 5 cauciucuri de rezervă, o trăsură de doi cai cu pochit din piele, un docar de doi cai, 4000 l vin altoi (Fetească Albă și Grasă de Cotnari), butoaie, căzi, ciubăre, teascuri, zdrobitori, prese, vermorelele de alamă și tot inventarul de vinificație, cazanul de rachiu și 300 l țuică trasă de două ori, două vaci cu viței, doi berbeci țigăi și multe altele, osebit partea lemnoasă de stejar de pe suprafața de 8 ha de pădure, însumând cu totul 7 398 900 lei.
În 1943, Petru ANGELESCU (rudă cu Arsene MIHĂILESCU), deținea 30 ha de teren arabil din care a semănat 14 ha cu mazăre vede, recoltând un vagon de boabe. În casele boierului Petru ANGELESCU din Coasta Vintilei a fost vreme de peste 15 ani sediul CAP Scobinți.
La 6 feb. 1945 declara că a fost păgubit de Armata Roșie de următoarele bunuri pe care le deținea la proprietatea sa din Scobinți, trei harabale (căruțe) mari a 80 000 lei / buc., leagăn (trăsură) cu arc de fier x 20 000 lei, docar nou cu perine din piele, a 150 000 lei, trei pluguri x 25 000 lei / buc., patru juguri boi x 5 000 lei / buc., două semănători cu 11 rânduri a 100 000 lei / buc., trei grape de fier a câte trei câmpuri fiecare x 50 000 lei / buc., hamuri din piele cu clopoței și zurgălăi din nichel, căpestre și guri de ham cu tot cu orcicuri, șei și alte bunuri de călărie, șișcă pentru tăiat coceni a 30 000 lei, mașină de bătut păpușoi a 15000 lei, cântar decimal cu greutățile cele mari a 15000 lei, două sănii pentru boi, cu tălpige din lemn, un cultivator cu cârlige din fier, un tăvălug din fontă de 700 kg compus din trei rulouri, 30 000 kg paie de mazăre și tot atâtea de grâu, sape, hârlețe, coase, seceri, săpăligi, furci, topoare, securi, lopeți, scule de tâmplărie și dulgherie, butoaie, căzi, putini, ciubere ș.a., trei cazane mari din tuci, din care unul pentru săpun, cuie, sârmă, un bidon de 20 l cu petrol, divane pentru două persoane, o șifonieră cu oglindă mare, un lavoier cu oglindă și placă de marmură, birou cu trei sertare, două jilțuri noi acoperite cu piele, paravan cu șase părți cu creton înflorat, un scrin maron, nou, o masă mare de bucătărie, veselă, dulapuri, găleți, cazane, 10 660 kg mazăre a 40 lei/kg, 50 saci de cânepă a 1000 lei/buc., 4 600 kg popușoi portocalii și albi x 35 lei/kg, 1186 kg cartofi roz a 50 lei/kg, o vacă tiroleză de 4 ani, în valoare de 150 000 lei, o mânză roib, de rasă, în valoare de 100 000 lei, o trăsură cu leagăn, de un cal, a 40 000 lei, ușile de la locuință și de la podul hambarului, ușa care desparte grajdul boilor de ocolul cailor, cazanul de apă și plita mare de la bucătărie, gardul de scândură al proprietății, în valoare de 200 000 lei, paratrăsnetul de pe remiză și hambar care a costat 7000 lei la prețul anului 1940, iar în 1945 valorează cca. 50 000 lei și multe altele bunuri din gospodărie, în valoare totală de 3 551 000 lei. 317 Pentru a distrage atenția cârmuirii comuniste de la proprietățile sale, boierul Petru Angelescu a împărțit moșia pe care o deținea, dar fără a o înstrăina, pe membrii familiei, făcând în 1947 demersurile necesare de a obține un împrumut de la Creditul Național Agricol, Iași.
Soții Maria și Aurel TOTOESCU dețineau în 1945-1947 în vatra comunei Bădeni o suprafață de 34 ha teren arabil și livadă, situat pe „Vintila”, (la răsărit, Șos. Națională, la miazăzi Șos. Lespezi, la apus P. Procovanu iar la nord, râul Bahlui, teren cumpărat de la Gh. Barbu și Th. Crețu), o casă ce nu a fost supusă exproprierii din 1944, cu o valoare de 4 miliarde lei, la prețul zilei, (1947). În timpul războiului, proprietatea a suferit următoarele stricăciuni: un grajd de 40 x 6m și unul de 10 x 8m, pentru vite mari, distruse până la temelie, o casă cu trei camere pentru personal, împrejmuirea conacului și a proprietății de cca. 400 m. Au fost tăiați pomii din livadă și a fost rupt heleșteul cu pește de la „Calabatină” ș.a. O construcție nouă, specială, făcută în 1946, în care funcționează moara țărănească de porumb și fabrica de ulei, cu toate accesoriile lor, estimate în întregime la 3 miliarde lei a fost distrusă aproape în întregime. „Osebit de acestea mai posedă o garnitură de treierat, compusă din tractor Lanz de 35 HP (cai putere), cu plugul său și instalație de lumină electrică, o batoză marca „Frații Paryck”, de 8 HP, ambele în stare nouă de funcționare, pluguri pentru vie, grape, tăvălugi, sămănători, căruțe, trăsură, 4 cai de rasă anglo-arabă, 2 perechi hamuri din piele cu alămuri, 3 butoaie și un rezervor pentru motorină de 3000 kg, precum și recolta de pe 12 ha grâu, 11 ha floarea soarelui, 4 ha ovăz, 3 ha porumb, livadă 2 ha toate la un loc valorând 5 miliarde lei”.
Dumitru Gr. ZAPAN, declara în 1945 că Armata Roșie de ocupație i-a luat bunuri mobile și imobile în valoare de 4 307 000 lei. (de patru ori mai mult decât întreg bugetul primăriei de la acea dată), după cum urmează: porumb, 10 000 kg x 25 lei/kg, grâu, 300 kg x 28 lei, fasole 600 kg x 25 lei, cartofi 1500 x 25 lei, făină grâu 200 kg x 100 lei, vin nobil 2600 l x 150 lei, rachiu 120 l x 600 lei, ulei 15 l x 500 lei, ceapă 100 kg x 20 lei, cânepă de sămânță 120 kg x 60 lei (nu pentru droguri!) cânepă fuioară 150 x 800 lei, lână fuioară 20 x 1500 lei, oi 20 capete x 5000 lei / buc., porci 5 x 10000 lei, 18 purcei x 1000 lei/buc., păsări a 400 lei/buc., zece vase pentru vin a 1000 l x 15 000 lei, vase mai mici de 50-200 l, căzi și ciubere de stejar de diferite 318 mărimi, două vermorele de stropit via, foarfeci, fierăstraie, joagăre, scule de dogărie, topoare, 80 kg. piatră vânătă, o bicicletă, un ceas pendulă x 15 000 lei, o șa de piele pentru călărie x 8 000 lei, o trăsură de un cal cu osii de fier x 30 000 lei, o sanie de un cal, înfundată, șinuită x 5 000 lei, un plug de fier x 15 000 lei, două grape din fier, tabla de pe acoperiș x 250 000 lei, 4 mc scândură de brad pentru dușumele x 16 000 lei/mc, cinci plite cu rame și cercuri x 2 800 lei/buc., vase și veselă de bucătărie, mobilier diferit în valoare de 115 000 lei, 38 de uși și ferestre duble, 10 mc lemn de stejar pentru construcții x 8 000 lei mc, 150 m liniari gard de nuiele și trei porți mari, 4,5 ha pădure distrusă în valoare de 500 000 lei, 15000 haragi pentru vie, 1600 m liniari de sârmă ghimpată a 20 000 lei, 120 șarampoi pentru gard, opt scoarțe de lână, alese x 4 000 lei/buc., cărți de citit dintr-o bibliotecă, în valoare de 150000 lei, 1,5 ha vie nobilă pe rod și 2,5 ha livadă, în valoare de 850 000 lei, distruse, 100 kg prune uscate x 40 lei/kg, 3 000 kg fân în clăi, din 1943, în valoare de 30 000 lei, 2 000 kg paie de grâu din 1943, în valoare de 8 000 lei, 3 000 snopi strujeni x 10 lei buc., una sută snopi stuf x 100 lei/buc., piei tăbăcite de vită mare, și multe alte bunuri. (Pentru conformitate, redăm semnătura).
Ana Matei RUGESCU (n.1880), fiica preotului Rugescu de la Bădeni, din anii 1889-1893. Se înrudea cu boierul Arsene Mihăilescu, deținea conacul cu cramă și beciuri boltite de piatră din Coasta Vintilei, terenul arabil și via americană dinspre Scobinți, cu aleile de nuci bătrâni ce străjuiau proprietatea. În mijlocul ogrăzii se mai află încă fântâna zidită din piatră cioplită, iar spre apus, în marginea livezii se afla bojdeuca bătrânului slujnic, moș Vlas, nedespărțit de scripca lui veche, roasă de vreme, cu care alina adesea suferințele sătenilor sau îi îndemna duminica și sărbătoarea la horă, însoțit de moș Costică Simionescu, care îi ținea cu hărnicie hangul la cobză. Măsliniu la chip și ochii verzi ca iarba de otavă, cu mustățile mari, cât un vrăbioi, moș Vlas pășea mărunt și ager, cu vioara sub braț, 319 gârbovit de povara anilor, mândru de isprăvile împlinite în războiul cel dintâi și a izbânzilor săvârșite în cel de pe urmă, hălăduind încă multă vreme, dimpreună cu sătenii, la muncile câmpului, nedespărțit însă de alăuta pe care o ținea mereu aproape. Așa a și murit, într-o vară, pe când se întorcea cu oamenii de la prășit, de sub Dumbrava Roșie, de la Hodura. O ploaie năprasnică de vară, iscată ca din senin, i-a surprins în marginea satului Bădeni și speriați toți au fugit, care încotro, să se adăpostească din calea potopului, uitând de bătrân, care rămăsese în urmă, sufocat de furtună. După ce vremea s-a răzbunat și s-a arătat soarele deasupra Basarabei, la asfințit, câțiva săteni s-au întors pe cale și l-au aflat pe moș Vlas fără suflare, pitit sub malul lutăriei din marginea drumului, strângând ocrotitor scripca la piept. Stropi rari de apă se prelingeau ca boabele de rouă din pletele lui albe, de omăt, peste lemnul neted și ros al viorii. Ana M. Rugescu a fost păgubită de pe urma războiului de o avere mobilă și imobilă evaluată la peste un milion de lei, însemnând trei vaci cu viței, doi boi, trei porci, 15 păsări, porumb, grâu, orz și alte cereale, 1000 litri vin nobil, butoaie mari și mici din stejar, căzi și ciubăre pentru cules strugurii, teascuri, zdrobitoare ș.a., scule de tâmplărie și butnărie, pluguri cu brăzdare de fier, grape și alte unelte agricole, o mașină de cusut marca „Zingher”, scaune tapițate cu piele și catifea, mese, dulapuri, șifoniere, scaune cu spătar, paturi din lemn de nuc, cu somiere, mobilier de birou și mobila din bucătărie cu toată vesela și tacâmurile, ferestrele, dușumeaua, ușile de la conac și alte bunuri din ograda curții. De asemenea, întreaga suprafață de cultură semănată în 1943 cu grâu de toamnă a fost parte compromisă sau recoltată de soldații ruși. În 1945 Ana Rugescu poseda în comună 2 ha vie altoi, de pe care a obținut 1500 litri de vin. La 25 mai 1948, primarul Constantin V. Ponor era obligat de Judecătoria Mixtă Hârlău să procedeze la predarea averii rămase de pe urma defunctului Matei Rugescu, moștenitorilor Maria Matei Rugescu, căsătorită cu ing. Petrică Gheorghiu și Gh. Matei Rugescu, major, de 21 ani, din comuna Bădeni, reprezentând 7,33 ha teren arabil pe moșia Bădeni, la locul numit „Pișta”, vii, fânețe, casa, crama și beciul, toate situate în vatra satului Scobinți.
Vasile PÂRPÂRIȚĂ din Scobinți, avea în 1947 o suprafață de 25 ha teren arabil, 4,5 ha vie și livadă. La 27 martie 1947 solicita autorităților 320 locale să i se dea grâu de sămânță și pentru hrana lucrătorilor, deoarece statul nu i s-a lăsat decât pentru hrana membrilor familiei, iar pentru lucrători nu i s-a lăsat nimic. De pe suprafață de 3,25 ha vie altoi, Vasile PÂRPÂRIȚĂ a obținut în anul 1945 cantitatea de 4000 litri vin din soiurile Grasă și Fetească de Cotnari. În 1943, Mihai Gagea din Scobinți deținea, 15 ha teren arabil, o pereche de boi, un car, o căruță, un cal și 80 oi. Gh. Andrei din sat Sticlăria, poseda în ian. 1943 un tractor marca „Farzon” și o batoză de treier. Azdril Zimer poseda în comună 3 ha vie altoi de pe care a obținut doar 600 litri vin (1945), iar primarul Dumitru Draier, de pe suprafața de 0,62 ha a obținut 1000 litri vin. Ion Olah, era în ian. 1943 arendașul morii satului Zagavia. Candit Golăescu deținea 8 ha terenul în satul Zagavia, (unde a fost ferma zootehnică a CAP-ului).

C.N.R. ( Societate Anonimă Română)
În martie 1944, se făcea referire la o recentă delimitare a teritoriului jud. Iași prin trecerea unei suprafețe de 50 ha teren, cu cele șase clădiri, dintre care moara Statului (fostă Argintaru) și debitul Dascalache, proprietatea CNR-ului, la comuna urbană Hârlău, care se afla atunci în perimetrul județului Botoșani, dar această inițiativă administrativă, dictată de anumite interese particulare, nu a putut fi pusă în aplicare, delimitarea orașului Hârlău și a comunei Scobinți rămânând și astăzi pe hotarul vechilor așezări stăpânite din veac. Bunurile lui Șulim Argintaru deținute de Petru Meteleț (ian 1944) aveau următoarele vecinătăți: răsărit și miazănoapte, cu fosta proprietate a lui Leon și Carol Fișer, la miazăzi cu DN 28, la apus, Bahluiul, iar la răsărit cu DJ 281, Hârlău-Lespezi. În ian. 1944, pe teritoriul comunei Scobinți dețineau proprietăți Iohan Lanț, Ștrul (Nuhăm) Grumberg, Haim Romașcanu, David Herș Cotiugaru ș.a. Leon și Carol Fișer posesori a 19 ha și 5300 mp de teren fiind în același timp și acționari la Fabrica de cherestea de pe teritoriul comunei Scobinți (Bădeni). Herșcu Cohn, cu moară de porumb la Zagavia, deținea un tractor, o batoză și alte bunuri industriale luate în arendă de la C.N.R. Iași, iar Azdril Zimer avea la Bădeni 2 ha și 7500 mp de teren. Din 1936 și până în 1940 și apoi după 1944, Aron Foibaș a fost administrator al morii Sulim Argintareu din Bădeni, bunuri care în feb. 1944 au fost arendate Mariei Doaga din Iași.
În 1948, Elena BOTEZ din București, proprietară a unui hectar de vie și 8 ha izlaz în Dealul lui Vodă, solicita „Primăriei Bădeni” să întocmească un act de asociațiune între susnumita și evreul Ițic Grimberg din Hârlău, privind exploatarea acestei suprafețe de teren. Nuhăm Grimberg din Hârlău deține în 1948 un cârd de oi și stână pe moșia Bădeni, în locul numit „Iazul Cristii”, ciobanii producând adesea stricăciuni cu oile în culturile din apropierea locului de pășunat.
Dumitru D. DASCALACHE, locuitor al comunei Bădeni, din hotarul Hârlăului, deținea înainte de Naționalizare un tractor, o batoză, un locomobil, terenuri, case și alte bunuri imobiliare.